În secțiunea “În curs de apariție” de pe Nemira.ro, regăsim de puțin timp colecția de povestiri “Vânturile de la Marble Arch” de Connie Willis, care face parte din apreciata categorie Nautilus SF.

Connie Willis, câștigătoare a zeci de premii Hugo, Nebula, Locus și multe altele, ne va încânta cu stilul său complex și extrem de apreciat de împătimiții genului! Iar citind următoarele două articole, scrise de traducătoarele acestui mult așteptat Best of, veți vedea cum oricine se poate îndrăgosti de nuvelele și personajele sale minunate!

Articol de Ana Veronica Mircea, traducătoare

Deşi pot spune că mă dau în vânt după tot ce ţine de science fiction sau fantasy, nu pot totuşi să afirm că sunt un fan învederat, nu citesc tot ce se traduce în limba noastră şi nu mă reped să citesc, în original, ceea ce nu s-a tradus încă.

Aşa că traducerea a şase dintre povestirile incluse în volumul Vânturile de la Marble Arch a reprezentat pentru mine o primă întâlnire cu scrierile lui Connie Willis, fiind, în acelaşi timp, şi o surpriză extrem de plăcută.

Nu le-am abordat în ordinea din volum, ci în ordinea lungimii; am început cu cea mai scurtă, fiindcă seara, făcând bilanţul zilei, mă simt încurajată gândindu-mă că „azi am tradus o povestire întreagă” – chiar dacă rezultatul strădaniilor mele nu are decât vreo 13 pagini (standard) şi ceva!

Prin urmare, am ascultat pentru prima oară glasul de povestitor al lui Connie Willis citind/traducând „O scrisoare de la familia Cleary” (premiul Nebula pentru cea mai bună povestire – 1983), o istorisire postapocaliptică redată la persoana întâi, cu răscolitoarea simplitate şi naivitate a unei adolescente.

În ziua următoare am trecut la „Daisy, în soare” (nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună povestire – 1980), rămânând pe tărâmul postapocaliptic şi întâlnind de această dată o altă adolescentă, a cărei poveste e redată tot  din punctul ei de vedere, deşi naraţiunea nu se mai scurge la persoana întâi. O poveste încă şi mai răscolitoare, de data aceasta prin stranietatea şi poezia ei – de fapt o poveste de dragoste, romantică şi… neîntinată.

A urmat „Scrisoare informativă”, o nuveletă care m-a purtat în sfera invaziilor extraterestre, în care tuşele umoristice extrem de firave din cele două povestiri mai sus amintite capătă vigoare şi pe care am tradus-o cu un zâmbet larg pe buze.

Zâmbetul nu mi-a pierit – ba chiar s-a transformat din când în când în râs – nici în vreme ce am tradus „Luna albăstruită” (nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună nuveletă – 1985), o poveste care îmbină experimentele ştiinţifice avangardiste cu fantasticul credinţelor populare.

A venit apoi rândul nuvelei „Vânturile de la Marble Arch” (premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă – 2000; nominalizare la premiul World Fantasy – 2000), unde umorul nu e dat la o parte, dar trece într-un plan mai subtil, lăsând pe primul loc un mister incitant, care îşi găseşte în final o rezolvare romantică.

Primul meu periplu prin lumile lui Connie Willis s-a încheiat cu o altă nuvelă. „Aidoma acelora pe care i-am cunoscut cândva” (nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă – 2004; nominalizare la premiul Nebula pentru cea mai bună nuvelă – 2005), unde scena se umple cu un set eterogen de personaje care nici măcar nu se întâlnesc, dar ale căror vieţi sunt traversate şi schimbate de un acelaşi eveniment meteorologic neobişnuit – timp în care umorul subtil îşi păstrează locul din fundal.

N-am să vorbesc despre celelalte cinci povestiri incluse în volum: „Cei ce pândesc focul” (premiul Nebula pentru cea mai bună nuveletă – 1983; premiul Hugo pentru -cea mai bună nuveletă – 1983), „Non-stop spre Portales”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Fiicele mele iubite” şi „În cretacicul târziu” (nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună povestire – 1992), pentru simplul motiv că n-am avut încă ocazia să le citesc, şi nu-mi place să vorbesc din auzite. Dar aştept cu nerăbdare să le savurez în traducerea Antuzei Genescu (nominalizare la premiul Eurocon 2011 pentru cel mai bun traducător) – căci nu mă îndoiesc că-mi vor plăcea la fel de mult ca suratele lor lecturate în limba autoarei.

Vreau doar să mai înşir câteva personaje (secundare), după părerea mea pitoreşti, de care îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere: căţelul Stitch, care se teme de întuneric, din „O Scrisoare de la Familia Cleary”, două mame, a lui Daisy din „Daisy, în soare” şi al lui Nan din „Scrisoare informativă”, celelalte rude ale aceleiaşi Nan, Brad din „Luna albăstruită”, Bătrânul din „Vânturile de la Marble Arch”, Stacey şi mătuşa Lulla din „Aidoma acelora pe care i-am cunoscut cândva”.

Şi închei recomandându-vă cu toată sinceritatea povestirile lui Connie Willis şi urându-vă lectură plăcută!

Articol de Antuza Genescu, traducătoare

Părerea generală a cititorilor de SF este că, dacă proza lui Connie Willis nu se află pe lista ta de lecturi obligatorii, atunci trebuie să iei măsuri. Mărturisesc, cu un dram de ruşine, că nu am citit decât puţine din numeroasele romane şi povestiri scrise de doamna Willis, şi pe acelea cam demult. Aşadar, vorbesc acum despre ele în baza acestui puţin şi a povestirilor pe care le cunosc din volumul recent apărut la Editura Nemira.

Când am terminat prima povestire care mi-a căzut sub ochi, nu am reacţionat cu entuziasmul manifestat de alţii. Vina a fost, să zicem, exclusiv a mea. Nimerisem un text obraznic, „Fiicele mele iubite“, şi mă şocase limbajul. Acelaşi limbaj pe care eu, în calitate de dăscăliţă, mă străduiesc să-l alung de pe buzele învăţăceilor mei de toate vârstele. Nu vreau să fiu nedreaptă faţă de această povestire şi nici faţă de eroina ei, inteligentă, dar cam nesăbuită şi obsedată de sex, care, până la urmă se dovedeşte o fire tare miloasă şi îngăduitoare, aşa că voi încadra textul în categoria „naturalism brutal”, dacă nu cumva e pleonastică expresia mea…

Lucrurile s-au schimbat radical după ce-am citit povestirea „Mult zgomot pentru nimic”, pentru care eu i-aş fi dat autoarei Nobelul, deşi are o căruţă de premii Nebula, Hugo etc. E greu să arăţi doar în câteva pagini cât de bine îl cunoşti pe Shakespeare fără să pară că „te dai mare”. „Mult zgomot…” conţine o groază de citate din piesele dramaturgului britanic, iar printre ele se strecoară şi câte-un verset din Biblie. Coniţa Willis poate fi, când vrea ea, sau profesoară, sau studentă şi alternează fără piedici între limbajul academic şi jargonul studenţesc. Fie că scrie despre profesori decrepiţi, ca Othniel, sau frustraţi, ca Walker, amândoi din povestirea „În cretacicul târziu“, fie despre studenţi deviaţi (sau doar debusolaţi temporar?), cum e Delilah din „Mult zgomot…”, autoarea manifestă acelaşi stil degajat. Se simte bine în mediul profesorilor, doar a fost şi ea profesoară. Însă a renunţat la predat ca să scrie şi a fost cea mai inspirată hotărâre din viaţa ei.

„Non-stop spre Portales“ e o naraţiune mulată pe gustul meu, unul din puţinele texte la care am exclamat (interior, desigur!): „A fost scris exact pentru mine!”. În realitate, nu pentru mine, ci pentru Jack Williamson. E un elogiu adus acestui scriitor într-un mod cât se poate de elegant. Adevăratele ierarhii ale prezentului se stabilesc nu în prezent, ci în viitor.

Proza lui Willis nu e menită să te ţină cu sufletul la gură. Îi contrazic pe cei care o privesc aşa. Willis nu apelează la suspans, nu scrie thrillere. Şi nici nu are nevoie, pentru că ea prin altceva atrage: frază subtilă, umor discret, personaje simpatice şi alte însuşiri unice ale stilului devenit, după atâtea premii, o „marcă înregistrată”.