Care-i scopul acestor creaturi de lumină? întrebă reporterul. Dar mai bine ar fi întrebat: Ce scop are omul? E treaba noastră să urcăm în genunchi, la figurat, ignorând durerea, cu bărbia înainte în mândria noastră copilărească, spunând întregului univers: Uită-te la mine! Sunt om! Mă târăsc acolo unde alții merg! Dar nu-i grozav că mă pot târî oriunde?

Ai observat vreodată cum facebook-ul potrivește (întâmplător?) postările astfel că îți apar una sub alta câte două pe aceeași temă? Când citești multe SF-uri și crezi în sincronicitatea despre care vorbea Deepak Chopra, astfel de lucruri ciudate se întâmplă și dincolo de mediul virtual. Numai ce terminasem ieri de scris o recenzie în care argumentam importanța cunoașterii istoriei, și iată că acum vă povestesc despre o carte care ilustrează perfect acest concept, felul în care omul sau o întreagă civilizație suferă de pe urma faptului că nu-și cunoaște originile.

Universul creat de David Brin îți va părea straniu inițial, total de domeniul fantasticului, dar pe măsură ce înaintezi cu lectura și totul se leagă, ajungi să fii șocat de asemănările cu lumea așa cum o știm și o trăim în prezent. Tu cum crezi că se petrece evoluția unei ființe, dezvoltarea inteligenței? ÎnExploratorii soarelui nici o rasă nu poate progresa fără sprijinul unor alte ființe mai avansate, numite Protectori. Și totuși, pământenii, văzuți de ceilalți ca niște orfani înapoiați, realizează acest proces pe cont propriu, ba chiar devin ei înșiși Protectori, ghidând delfinii și cimpanzeii pe aceeași cale, fapt ce iscă dicuții controversate printre galactici.

Una dintre ideile centrale ale romanului este teoria care se referă la cosmonauții antici și conform căreia ființe extraterestre inteligente au vizitat Pământul iar acest contact are legătură cu originea și cu dezvoltarea culturilor umane, tehnologiei și religiilor. Astfel de teorii au fost promovate în special în a doua jumătate a secolului 20 de scriitori precum Erich von Däniken și David Icke. La noi, le regăsim în lucrarea lui Dan Apostol – Terra-planeta vieții.

Măsura sănătății mentale e flexibilitatea (nu raportarea la vreo normă), libertatea de a învăța din experiență… de a fi influențat prin argumente raționale… și apelul la emoții… și mai ales libertatea de a înceta când ești sătul. Esența bolii este înghețarea comportamentului în modele fixe și nesățioase. (Lawrence S. Kubie)

Așa cum la noi părerile sunt împărțite între creaționiști și evoluționiști, în roman avem de-a face cu Robele și Pieile, adică fanaticii adepți ai lui Däniken, respectiv Darwin. Danikeniții își propovăduiau credința într-o măreață (deși nu omnipotentă) rasă de ființe care interveniseră în dezvoltarea omului și puteau să o facă din nou, ducând iubirea pentru extratereștrii aproape de o frenezie pseudo-religioasă, o xenofilie isterică, în timp ce al doilea grup se caracteriza prin xenofobie. Unii susțineau că omul ar trebui să fie mândru de moștenirea lui unică, de rasa ce a evoluat singură dobândindu-și inteligența de la natură, ceilalți afirmau că homo sapiens făcea parte dintr-un lanț evolutiv, genetic și cultural ce ajungea până la trecutul mitic al galaxiei, în vremea Protectorilor. Ceea ce aveau în comun aceste două tabere era resentimentul față de legea supravegherii (vezi Orwell) care îi ostraciza, resentimentul față de o lume în care omul nu mai era sigur de originile sale (îți sună cunoscut?). Mai existau, desigur, și cei neutri în acest conflict, cei care așteptau cu interes un răspuns, eventual practicând arheologia și paleontologia care deveniseră cele mai populare hobby-uri.

Autor: Elena Potocean

Citeste continuarea pe: bookblog.ro