Editura Nemira își confirmă interesul pentru ficțiunea speculativă românească continuînd publicarea autorilor autohtoni de gen în volume proprii, deci nu numai cu relansarea Almanahului Anticipația, a Colecției Povestirilor Științifico-Fantastice și menținerea revistei electronice Nautilus, intrată, în februarie 2013, în al cincilea an de activitate. După Aurel Cărășel, Ana-Veronica Mircea, Marian Truță, nume „de casă“ ale Nemirei, iată-l și pe cel mai prolific autor român de gen, Liviu Radu, coborînd muntele în mijlocul cititorilor cu Armata moliilor.

A 19-a carte a lui Liviu Radu este un roman fantastic de sine stătător, după cum își dezvoltă narațiunea, și un romanț comic deschizător de serie, după cum se poate înțelege din finalul său. Armata moliilor ne prezintă Făt-Frumosul și Calul său Năzdrăvan din basmul tradițional transformați de ironia postmodernă într-un cuplu anti-eroic, al lui Taravik, „curier independent și caftangiu contractual în timpul liber“, și al pegasului Kostik, animal vorbitor de mare inteligență și elocvență, din păcate cu „aripa stîngă redusă la un ciot“, malformație din naștere.

Cei doi vor fi duși de Liviu Radu într-un șir de aventuri care i-ar putea pune în pericol de moarte (altor personaje din Armata moliilor li se întîmplă), și puși în cadre cîteodată delicate din punct de vedere moral, din care protagoniștii scapă sau ies fie printr-o fugă sănătoasă, fie prin echivalentul verbal al acesteia, păcăleala și bășcălia. Taravik este iubit de zei (Khator, să fim mai preciși, a cărui statuie se mișcă, rîde și vorbește cu el), pînă într-acolo încît, după ce favoritul uită visele premonitoare ce i se trimit (prilej de spumoase schimburi de replici cu prudentul Kostik), el este salvat totuși, printr-o înlănțuire improbabilă a evenimentelor (care e o parodie a tezei predestinării și a suspendării liberului arbitru, cum hîtru concluzionează același patruped) dintr-o serie de situații-limită. Taravik este iubit și de Marieța, primul personaj feminin al lui Liviu Radu care evoluează social și etic, de la rolul de slujnică/țiitoare spre proprietăreasă de florărie/soție, evoluția sa fiind la marginea sexismului tot în cheie ironică, fiind menită să îl mențină neschimbat pe Taravik.

De fapt, cred că aici este inovația adusă de autor cu Armata moliilor, iar toată distribuția și recuzita romanului o argumentează, personajul său principal, deși ia parte la beții, bătăi, curse, propria căsătorie, pare că este un participant manqué, mai degrabă este un martor, un spectator al propriei vieți și al propriilor aventuri, întocmai ca la închiderea cu un truc science fantasy, anunțat în primele pagini ale cărții, a bătăliei de la sfîrșit, bătălie de proporții și efecte hollywoodiene purtată de personaje venite din catalogul fantastic vechi și nou. (Ca să citiți cartea, ceea ce am spus adineaori se regăsește cînd urletul „balaurlătorului“ descompune în „microfini“ pe vrăjitorii Inutomeh și „Cel în veșminte albe“.)

Este o inovație care îl ridică pe anti-eroul Taravik la o cotă artistică egală cu primul erou propriu-zis din basmul-cult/fantasy-ul românesc de după 1990, Waldemar (nu este aici locul să argumentez de ce Petre Varain al lui Pavel Coruț nu este primul, pot doar să enunț că acela nu este erou, chiar dacă are atribute eroice, și nu este de basm, chiar dacă parcurge secvențe fantastice).

Personajul Waldemar îi aparține tot lui Liviu Radu și dă viață unui cuartet de romanțuri cuprinse în omnibus-ul Lumea lui Waldemar, editat de Tritonic. Însă volumele individuale au fost scrise și au apărut de-a lungul a mai mult de un deceniu, interval enorm pentru cititorul român de ficțiune speculativă, căci modele de lectură s-au schimbat între timp cam de două ori. Waldemar era, în primul roman al seriei, un inginer din București, în excursie solitară pe munte, furat de ielele horind și dus de ele în lumea lor pentru a le salva, fiind singurul care poate atinge și mînui obiecte de fier. În încă trei romane, în care lumile zmeilor, știmelor și cele ale folclorului urban sînt aduse împreună de Liviu Radu cu un meșteșug aflat în permanentă creștere, Waldemar devine eroul care își pune în slujba binelui toată inteligența, puterea fizică și morală, împotriva unor personaje individuale sau colective venite din ambele registre fantastice ale răului, tradițional-rural și modern-urban (aici ar fi locul argumentației de mai sus, dar nu este momentul).

Citeşte continuarea pe Observatorul Cultural.

Autor: Cătălin Badea-Gheracostea