O carte groasă, incomodă la metrou și care te face să te simți jenat cînd privirile poposesc pe volum și pe fața ta, de parcă ai fi vinovat că autoarea a simțit că poate epuiza povestea în nu mai puțin de 730 de pagini.

Volumul este un deliciu. Este o poveste care se petrece la Istanbul, la Beirut, în India și la Paris. Este viața Selmei, una dintre ultimele prințese turce, nepoată de sultan. Este viața mamei autoarei.

Selma, prințesa nefericită

Asistăm cu încîntare la copilăria, adolescența și maturizarea Selmei, pe fundalul prăbușirii Imperiului Otoman. Povestea fetei se împletește cu povestea țării și cele două se armonizează. Este o poveste în mare parte tristă, a unei prințese care nu are prea mult noroc, care încearcă să se implice social și să fie o soție bună, dar care eșuează cam în toate domeniile. Reușește totuși să se rafineze intelectual și să guste puțin din plăcerile vieții de femeie. Ca și imperiul, Selma se vede aruncată dintr-o țară în alta, pendulează între speranță și deznădejde, experimentează și, în cele din urmă, se resemnează.

Kenizé Mourad nu și-a cunoscut mama și probabil a simțit că este nevoie să o portretizeze pe Selma în cuvinte. Autoarea a scris la finalul romanului:

„Mai târziu, mult mai târziu, am vrut să înţeleg cine a fost mama. Stând de vorbă cu cei care au cunoscut-o, consultând cărţi de istorie, ziarele epocii, arhivele risipite ale familiei, am încercat să reconstitui diferite episoade ale existenţei ei şi să retrăiesc ce a trăit ea, Şi, pentru a mă apropia şi mai mult de mama, am avut încredere în intuiţia şi în imaginaţia mea”.

Experiența în jurnalism

Descrierile autoarei sunt meticuloase, în ele se observă experiența de jurnalistă specializată pe Orientul Mijlociu. Ele nu plictisesc deoarece se simte în aceste fragmente izul reportajului francez izvorît din scrierile literare. Pînă la urmă, aceste descrieri ale mediului, ale decorurilor și veșmintelor și ale moravurilor constituie un documentar istoric prețios pentru orice cititor nespecialist în acea perioadă.

Autor: George Hari Popescu

Citeşte continuarea pe cyberculture.ro