A doua venire este o colecție de cinci povestiri, dintre care prima are valoare – în opinia mea – de prolog, iar celelalte patru prezintă fiecare dintre ele câte o ipostază a României care ar fi putut fi în cazul în care câte un eveniment istoric (câteodată neprecizat) nu ar fi avut loc sau s-ar fi desfășurat diferit.

Prologul de care spuneam este Ubik, Mon amour. Este aproape ca o glumă macabră care ne pune în vedere faptul că avem de-a face cu alte percepții, alte realități, alte perspective. Când pretendentului la șefia Catedrei de Chimie a Universității i se arată realitatea așa cum e ea, dezbrăcată de măștile adăugate succesiv, în diferite epoci, șocat de oripilanta experiență, acesta întreabă plin de speranță: „Când trece efectul drogului?” Răspunsul primit reprezintă poanta glumei de care spuneam, dar și un avertisment pentru cititorul care va accepta să se avânte în lecturarea acestei colecții de povestiri: „Nu trece. Nu are ce să treacă”. Nu „Nu are CUM să treacă”, ci „Nu are CE să treacă”. Ceea ce înseamnă că, în general, odată ce cortina lumilor alternative a fost dată la o parte și ai privit pe scena unde acestea își fac numărul, acest tip de percepție devine ca o a doua natură. Este la fel de greu să revii în lumea reală pe cât de ușor este să accepți o realitate alternativă.

Următoarele patru povestiri, după cum spuneam, sunt tot atâtea variante ale realității. O lume care nu a cunoscut niciodată comunismul, unde România, majoritar creștin-ortodoxă, este jucător major al politicii europene, o alta în care comunismul nu a fost eradicat în ’89, și în care pedeapsa pentru abaterea de la normele eticii Partidului este „condamnarea la neant pe viață”, încă o lume unde comunismul nu a existat, dar care aruncă o ocheadă în universul alternativ în care acesta există, iar la sfârșit lumea reală, universul nostru, cel pe care îl cunoaștem în mod liniștitor, asaltat însă de un trecut care nu a existat „încă” și un viitor a cărui existență depinde de gestul unui singur om. Patru alternative, pe cât de incredibile, pe atât de neliniștitoare.

A doua venire debutează cu întâlnirea dintre două personaje de condiție diferită, Iovan și Ilinca, ce încearcă să-și omoare timpul bând vin, fumând și discutând. Întregul decor se schimbă atunci când în scenă apar personaje foarte importante, cum ar fi Înalt Prea-Sfinția sa Dorofteu, mâna dreaptă a patriarhului și Sfetnic al Marelui Solomonar”, monseniorul Villermont, „episcop al diocezei Cumanilor și nunțiu apostolic la București”, sau Alfred de Walbroia, „adjunctul Serviciului de Informații al Confederației Helvete”. Atmosfera este, acum, ceva mai oficială, chiar dacă personajele se întrețin tot la un pahar de tărie. Și, încetul cu încetul, jocurile se fac. Dar la nivel mai mic, Ilinca descoase întreaga tevatură, îi înlătură strat după strat de camuflaj, pentru ca la final să fie drastic afectată de ea, chiar înainte de a deduce adevărul gol-goluț. Avem de-a face cu o Românie puternică, dar totuși destul de slab dezvoltată. Misticismul este mai mult decât o credință, iar alchimia și-a atins scopul: Marele Solomonar al României a descoperit Piatra Filozofală. El PRODUCE aur.

Cumania 2010 este de fapt o farsă. Unui scriitor în devenire i se întinde o cursă, iar el pică în ea ca un șoarece flămând. Marian Truță ne amintește – celor care am trăit-o – perioada comunistă, cu amenințarea securității care stă deasupra capului fiecărui român precum sabia lui Damocles, cu Alimentara la care puteai să ai norocul să găsești bere sau Vermut, iar când le găseai pe amândouă era o minune care nu putea ține mai mult de câteva minute, cu lipsa de opere literare străine și sporadicitatea celor autohtone, etc. Este un remember interesant, trebuie să recunosc că mi-a stârnit o oarecare melancolie. Totuși, personajele sunt destul de ciudate. Aleodor Comănescu, cel puțin, este oarecum în contradicție cu el însuși. Dar atmosfera este reușită.

Cu Gagarin pe Calea Victoriei este o altă povestire în care comunismul nu există. Din nou Truță zugrăvește o atmosferă deosebită, medievală, o lume extrem de veridică. Iar Gagarin, care se întoarce din spațiu în acest univers alternativ, este total deznădăjduit de oameni care nu știu ce înseamnă telefon, mașină sau televizor și care, mai mult de atât, nu știu nici măcar ce înseamnă Uniunea Sovietică. Atunci când boier Bălcescu îi spune că el îl înțelege, că îl crede că există toate cele de care el pomenește, dar că de fapt el vine dintr-un univers paralel, nici chiar Gagarin, om de știință la bază, nu pare a înțelege și a accepta. Este superb felul în care, dincolo de colosala dramă prin care trece rusul Gagarin, autorul descrie cum Ieronim, țăranul român pe pătulu’ căruia s-a prăbușit nacela-navă a aeronautului, își face socoteala cum își va ameliora el situația financiară prin vânzarea la târg a mătăsii, iar mai târziu, cum va găsi câte o binefacere în oricare din deciziile pe care Gagarin le va lua cu privire la locul în care va hotărî să trăiască: la el în bătătură, la boier acasă, sau la căimăcămie. Fiecare cu drama personală.

Aevum Aeternum este o povestire bizară. Foarte îndrăzneață, ea relatează amestecul unor forțe externe, din trecut și din viitor, în viața unui simplu subinginer electronist, care-și trăiește viața din construirea de amplificatoare pentru recepția posturilor de televiziune bulgare și sârbești, o altă evocare a perioadei comuniste, foarte cunoscută celor ce au trăit-o. Aceste forțe, un trecut care nu s-a întâmplat „încă”, dar care încearcă să influențeze activ viitorul, modificând parametrii normali de desfășurare a evenimentelor, și un viitor agresiv, care încearcă să combată trecutul rupând orice legătură cu el, orice posibilitate de a fi afectat de acesta, intervin în viața lui Ilarion încercând, fiecare, să-și impună voința proprie. Cine va câștiga? Cine va pierde? Prea puțin contează, în special având în vedere că primul și cel mai grav afectat este chiar prezentul, iar Ilarion primește șocul în plex.

Citește continuarea pe Bookblog.

Autor: Ovidiu Leonte