Piramida, de Cristian Englert, este un nou volum apărut în colecția n’autor de literatură română contemporană, coordonată de Eli Bădică.

Un carusel în care viața și literatura nu se mai deosebesc.

O întâlnire neașteptată cu cel mai cunoscut scriitor al momentului îi schimbă viața lui Alexandru Damian, un tânăr profesor de română, care visează să-și vadă cărțile publicate. Faimosul Marius Vasilescu îi propune un joc incitant: fiecare să scrie un roman și să îl publice cu numele celuilalt. Norocul pare să fi dat peste el. Prins în chingile scrisului, Damian se îndepărtează de fosta viață, de principiile și de prietenii săi și se trezește acuzat de o crimă pe care nu a comis-o. Cum reușești să te salvezi când totul pare pierdut?

Cristian Englert ne oferă o carte pătrunzătoare despre lumea subterană a literaturii de azi, mai degrabă ring al puterii de influență decât măsură onestă a talentului. Ființă vulnerabilă, Damian se trezește prins între două lumi ce par de neîmpăcat. Tabloul lumii literare, ca univers carnivor, se înscrie într-un București a cărui atmosferă este surprinsă cu mult spirit de observație și finețe, autorul reușind să învelească tema căutării adevărului în și prin literatură într-o sprintenă și complicată poveste de dragoste cu intrigă polițistă.

Dana Pîrvan

Cristian Englert îndrăznește să vină cu un roman calofil, pe alocuri prolix, tributar unei scriituri vintage, în răspăr cu valul minimalist contemporan.

Piramida sa este construită cu migală și cu pasiune pură pentru literatură. Ți se va potrivi, indiferent de ce tip de cititor ești, căci e atât o carte despre cărți, scris, scriitori și lumea literară, cât și o cronică a zilelor noastre, o poveste de dragoste, un volum cu intrigă polițistă.

Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

Fragment în avanpremieră:

Mai întâi – un mare gol în memorie. Apoi podul. Nu știa cum de ajunsese tocmai aici. Aruncase însă o privire în apa întunecată a râului și știuse imediat ce are de făcut. Așezase dosarul voluminos pe balustrada podului, apoi dăduse la o parte coperta. Cercetase preț de o secundă pagina dintâi, înflăcărată acum de lumina amurgului, citise titlul atât de iubit de el, titlul atât de urât. „Iartă-mă“, murmurase și, cu un gest stângaci, smulsese pagina de sub șina dosarului. În clipa în care o aruncase peste balustrada podului, simțise cum îl încearcă amețeala, de parcă el însuși sărise. Închisese ochii. Foaia de hârtie plutise preț de câteva clipe prin aer, furată de o pală de vânt, apoi atinsese suprafața apei. Când deschisese în sfârșit ochii, curentul o purtase deja departe, dincolo de pod. De parcă nici n-ar fi existat vreodată. De parcă el n-ar fi scris-o. Vina de a fi gândit-o se ștergea acum și ea. Era ca o întoarcere în timp, ca o coborâre în arborele de posibilități care fusese recent viața lui; asta îi dăduse curaj. Continuase să smulgă foile, mai întâi una câte una, apoi câte două, trei, în cele din urmă un teanc gros de două degete, și să le arunce în apă. În spatele lui, pe pod, un trecător fusese cât pe ce să îi atragă atenția că se comportă ca un huligan, însă o scurtă privire îl convinsese că ar face mai bine să nu se amestece. Căci colțurile buzelor tânărului erau ridicate în sus a zâmbet, în vreme ce chipul era sumbru, crispat, acoperit cu lacrimi.

Purtate de vânt, câteva foi sfârșiseră pe malul îndepărtat al râului. Doi tineri care se plimbau se dăduseră la o parte din calea uneia, fata chicotind și băiatul strângând-o tare de umeri. Un bătrân care se odihnea pe o bancă pescuise din aer o altă filă, apoi începuse s-o citească. El nu văzuse însă nimic din toate astea. Se întorsese cu spatele la parapetul podului și privea acum în aval, către dâra albă de hârtie care fusese romanul său, scriitura sa  care avea acum să se dizolve în natură…

O voce bărbătească, gravă și impunătoare, genul de voce care atrage și captivează într-o adunare publică, îl smulsese din reverie.

„Știu că ai în clipa asta sentimentul că lumea s-a terminat și universul a stat în loc. Aș vrea, însă, să-ți ofer o bere și, poate, și un sfat. Ce zici?“

Nehotărât, Damian îl măsurase din priviri pe posesorul vocii. Era un bărbat înalt, bine clădit, cu părul și barba minuțios îngrijite, ceremonios în îmbrăcăminte (costum alb de in, ușor, impecabil de neted) însă degajat în ținută. Vârsta lui era greu de ghicit. Părul complet alb sugera o viață la asfințit, de bunic septuagenar. Ocolit aproape complet de blestemul ridurilor, chipul îndulcea oarecum impresia, scăzându-i poate un deceniu din cont. Tinerețea ochilor sabota însă orice încercare de categorisire și crea un efect general straniu, o aparență de deghizare, în același timp provocatoare și dezorientantă. Între degetele lungi, nervoase, ale mâinii drepte, ținea o coală de hârtie, tipărită pe ambele părți. Cu dureroasă luciditate, Damian ghicise imediat că foaia îi aparține. Însă și mai neliniștitor în acest moment era un alt lucru: chipul bătrânului, cu toate ciudățeniile lui, cu tăietura romană a nasului și cu urechile un pic cam mari, îi era cunoscut.

„Cine sunteți?“ întrebase Damian, pe jumătate indignat, pe jumătate intrigat. Vocea dorise să fie demnă și severă, sfârșise însă prin a fi măruntă și șovăitoare, oglindindu-i prea bine nivelul curent al respectului de sine.

Bătrânul surâsese rece, dezvelind canini bine îngrijiți, de carnivor.

„Marius Vasilescu mă numesc. Mă ocup și eu cu… literatura.“

În clipa aceea, în mintea tânărului se făcuse dintr-o dată lumină. Firește! Marele prozator Marius Vasilescu, autor al atâtor romane de succes, scriitor tradus în jumătate dintre limbile Europei și, se zvonea, candidat într-un viitor foarte apropiat al unui premiu al cărui nume poartă ghinion să-l rostești… Marius Vasilescu – veritabilă instituție publică și erou național. Evident, în măsura în care, în anii aceștia, cineva ar fi putut întruni aprecierea generală. Damian îi aprecia talentul literar, fără a fi dezvoltat însă o reală admirație pentru el. În același timp, persoana îl intimida. O dovadă indirectă, dar suficient de sigură, a  rolului său de simbol cultural era faptul că mai mulți reprezentanți ai noii generații de prozatori se organizaseră într-un curent artistic având ca unică fundație ruperea cu canoanele literare impuse de Vasilescu. Un număr de tineri critici își făuriseră un renume comentând opera sa, iar lobbyiștii politici roiau în jurul său, încercând, nu fără un anumit grad de succes, să-l ademenească în afara turnului său de fildeș.

Iar acest Marius Vasilescu, printr-un straniu joc al norocului, tocmai citise o filă din ultimul său roman și îl invitase la o discuție. Damian credea cu tărie în destin. Acesta era fără îndoială un semn, o ocazie pe care nu putea s-o rateze. Își dresese vocea.

„Ale… Alexandru Damian… Încântat să vă cunosc… (chipul bătrânului rămăsese imobil, poate dezaprobator, lucru care îi provocase lui Damian un acces de panică; febril, supralicitase) …maestre.“

Lingușirea stângace a tânărului își făcuse efectul într-un mod neașteptat: Vasilescu izbucnise în râs.

„Văd că nu-ți stă în fire să perii! Nu-i nimic, asta-i oricum o atitudine previzibilă și plictisitoare. Poate că-i ziua mea norocoasă! Ia să vedem… îmi detești opera?“

Speriat, Damian clătinase negativ din cap.

„Nu? Deși mă lăudam mai devreme, trebuie să recunosc că sunt ușurat. Nu mai sunt chiar atât de tânăr, îmi lipsește energia de a polemiza pe marginea propriului talent. Iar faptul că nu îmi detești scrisul poate fi o bună bază pentru o discuție civilizată, în jurul unei beri.“

Cu un familiarism puțin exagerat, își aruncase mâna stângă pe unul dintre umerii lui Damian și, fără să mai aștepte răspunsul acestuia, îl trăsese după el.

Tăcerea se prelungise, dându-i răgaz lui Damian să rememoreze scena întâlnirii. Însă Vasilescu avea fără îndoială ceva clar în minte, berea era doar un pretext. Probabil că o să-mi ofere o predică despre rețeta succesului à la Edison: unu la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută transpirație, gândi mohorât tânărul, fără să îndrăznească să-l privească pe celălalt. Trebuie să continui în ciuda obstacolelor care-ți apar în cale. Ești tânăr, nu te lăsa descurajat. Ehehei, eu când eram de vârsta ta…

– Câte edituri te-au refuzat?

– Două, minți tânărul. Apoi își dădu seama că nu ajută la nimic și rectifică: Ăăă… trei.

– Crezi că ți-au citit manuscrisul înainte de a o face?

Poate că fusese doar o amabilitate plată, lipsită de intenție. Damian preferă, însă, să interpreteze întrebarea ca pe un semn de simpatie și solidaritate și se simți pătruns, la rândul său, de un val de căldură pentru celălalt.

– Câtă dreptate aveți!… Nu știu sigur la primele două edituri, dar înainte de a-l trimite la cea de-a treia, am lipit între ele colțurile paginilor șase și șapte, și când am primit manuscrisul înapoi…

– Erau tot lipite, nu-i așa?

Bătrânul își dădu capul pe spate și izbucni în râs.

– Ingenios – nu atât de departe în text încât redactorul să aibă scuza că și-a dat seama deja de proasta valoare a romanului. Asta dacă excludem posibilitatea ca primele pagini să fie catastrofale, rosti el suficient de tare încât să atragă câteva priviri de la mesele învecinate.

Damian nu avea de gând să se lase umilit. Rosti rece:

– Domnule Vasilescu, știm amândoi la fel de bine că, dacă fragmentul care v-a căzut în mână – la propriu! – nu v-ar fi trezit interesul, nu ne-am fi aflat împreună aici. Dumneavoastră v-ați fi continuat meditația, iar eu aș fi fost ocupat să-mi plâng de milă. „Catastrofal“ iese, cred, din discuție.

Se priviră câteva clipe ochi în ochi, concentrați. Apoi bătrânul zâmbi și ridică palmele către cer cu un simulat entuziasm religios.

– Aleluia! strigă el. Trăiește! Cumva, și-a regăsit și aplombul! Să fie influența mea magică? Să fie berea? Ei da, tinere, ce am citit mi-a plăcut. Firește, nu pot să-mi dau cu părerea despre întreaga carte, însă recunosc că există o destul de bună șansă ca romanul tău să fie valoros.

Atât de valoros încât să-mi propună să mă ajute cu publicarea lui? se întrebă Damian, încordat.

– Te întrebi, firește, urmă bătrânul, dacă îți voi propune ca, folosindu-mă de vastele mele cunoștințe, să te ajut să ți-l publici sau măcar să primești o șansă corectă ca o editură să ți-l citească.

În sinea lui, Damian se considera un bun fizionomist, capabil să citească în cei din jurul său mult mai mult decât ei înșiși erau dispuși s-o spună. În acest caz, însă, chipul lui Vasilescu era o mască. Dincolo de el, nu părea să fie nimic, ba poate doar, adânc de tot, o licărire de amuzament. Bătrânul nu numai că-i sesizase frustrarea, ba chiar contase pe ea. OK, e jocul lui de bătrân cabotin, n-am ce face. Se resemnă să aștepte.

– Ei bine, cred că dacă-ți spun că viața nu-i cinstită, nu o să te surprind, urmă cu răceală Vasilescu. Nu știu dacă detaliul ăsta a ajuns în manualele de limba română (Laudă-mă, gură! exclamă interior Damian, scrâșnindu-și măselele), însă până să ajung să public „Minciuna“, primul meu roman, am fost refuzat de șapte edituri. Iar cei care mi l-au acceptat în cele din urmă m-au obligat să rescriu jumătate din el. M-am executat bombănind, convins că ceea ce fac e inutil și blasfemator și am jurat să mă răzbun pentru umilința asta. E adevărat, acum eu sunt cel care fixează termenii în relația cu o editură, și asta-mi oferă destulă satisfacție. Nu cred, însă, în conceptul unui frate mai mare, care să-ți înlăture obstacolele din cale. Datul din coate, strânsul din dinți, supraviețuirea la înălțime atunci când n-ai decât un pai de care să te agăți, toate astea sunt experiențe formatoare. (Poftim și predica! se încruntă tânărul, oare chiar nu există persoană în vârstă care să reziste tentației?) Dacă cineva îți netezește calea, vei rata o felie consistentă din mărul ăsta zemos care este viața.

– Sigur, partea cu viermele, observă amar Damian.

De data aceasta, Vasilescu păru atins. Răspunse cu o urmă de ranchiună:

– Da, partea cu viermele, dacă vrei! Numai că viermele este zbaterea, vâltoarea, sursa progresului! Pasiunea neîmpărtășită, ambiția de a le demonstra celorlalți că ai în tine ceva ce nu poate fi trecut cu vederea. Viermele…