Arta pierduta a ceaiului

cartea ceaiului

Okakura KakuzoCartea ceaiului

(traducere de Irina  Holca, în curs de apariţie în afara colecţiilor)

Ce mai este astazi ceaiul? O fiertura, un decoct suspect? Un produs pe care il cumparam ambalat frumos si care e doldora de coloranti? Niste frunze uscate? Ceva ce se poate cumpara de la un “dozator” de… cafea? Bautura preferata a intelectualilor fandositi? Chiar asa, ce este ceaiul? Acel ceva ce se comercializeaza la Carturesti?…

Adevarul este ca noi, “intelectualii” (cine mai poate folosi astazi acest cuvant atat de siluit si prafuit fara un cat de mic sentiment al penibilului?), ne entuziasmam intodeauna cand vine vorba de ceai. Daca pe cheiurile Senei cafeneaua e fieful filosofilor, literatilor si filfizonilor deopotriva, daca in landurile nemtesti pana si Heidegger mergea cu studentii la berarie, pe malurile Dambovitei, intelectualii, un fel de capre negre de asfalt, se refugiaza in ceainarii. Dar de ce ar fi ceaiul mai nobil decat cafeaua? Poate ca unul dintre raspunsuri ar fi ca nu gasim nici o carte despre “arta cafelei”, in timp ce carti despre “arta ceaiului” au fost scrise inainte sa fie macar descoperita cafeaua…

Si oricum, cafeaua e prea obisnuita, prea pe gustul tuturor. Cu greu gasesti pe cineva (care sa nu sufere cu inima) si sa nu-si ia doza s[z]ilnica de cafea. La tara, pana si gainile se delecteaza cu zatul aruncat de “fermieri” (ma pregatesc sa devin corect politic, nu va mirati). Cu toate astea… un gand ma macina: sa fie “intelectuali + ceai = love” doar un snobism? Hmmm…

De ce ar merita ceaiul atentia noastra speciala? Deschizand Cartea ceaiului, a fost suficient sa citesc citatul pus in exerga, pentru ca toate randurile de mai sus sa fie invalidate, dintr-o singura miscare, ca ironii sterile si isterice:

“Fiecare noua ceasca de ceai are propria individualitate, e rezultatul unei armonii irepetabile intre apa si foc, intruchipeaza o traditie unica, are o poveste de spus, care e a ei si numai a ei, si e menita sa contina frumusetea pura.”

Scrisa in 1906 de Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului prezinta, intr-o scriitura simpla dar deosebit de poetica, istoria ceremoniei ceaiului, influentele ei asupra artei, dar si asupra stilului de viata asiatic, in general, si japonez in special, autorul sustinand ca arta ceaiului, nascuta in China, a atins perfectiunea abia dupa ce a ajuns pe taramurile nipone.

Initial un medicament, ceaiul a devenit o bautura reconfortanta, patrunzand apoi pe taramul poeziei. Distractia favorita a societatii educate in China secolului al VIII-lea, in Japonia secolului al XV-lea a fost ridicat la rangul de religie a frumosului, sub numele de “calea ceaiului”. Un cult bazat pe adoratia frumusetii ascunse in sordidul cotidian, filosofia ceaiului propavaduieste puritatea si armonia, miracolul bunatatii reciproce si increderea in ordinea sociala.

De mentionat este faptul ca filosofia ceaiului nu trebuie inteleasa de maniera occidentala, ca o suma sterila de concepte estetice sau morale, desi ea exprima si idei etice si religioase despre natura si om, ci mai ales ca igiena, atat trupeasca, cat si spirituala. Nu in ultimul rand, calea ceaiului “intrupeaza adevaratul spirit al democratiei orientale, pentru ca le permite tuturor adeptilor sa fie aristocrati ai gustului” (superb de utopic si desuet suna aceste cuvinte, rostogolindu-se in neantul democratic al tiraniei prostului-gust).

Izolarea de secole a Japoniei a favorizat introspectia acestei culturi, ducand la rafinarea si desavarsirea filosofiei ceaiului. Pentru japonezi, ceaiul este intr-o asemenea masura un mod de viata, incat in limbajul cotidian se obisnuia sa se spuna despre cineva care nu-si da seama de tragicomicul dramei personale ca “nu are pic de ceai in el”. (Lucru sigur, traim intr-o lume complet lipsita de ceai.) Pe de alta parte, se spunea despre estetul care da prea multa importanta emotiilor emancipate si nu are ochi pentru dramele din imediata sa apropiere ca “are prea mult ceai in el”.

Asa cum o recunoste si autorul, aceste cuvinte pot fi de o stranietate incantatoare:

“Cel care nu e constient de propria micime nu va putea niciodata intelege grandoarea celuilalt. Occidentalul de rand, care nu face nici un efort sa-si  depaseasca limitele, nu vede in ceremonia ceaiului decat inca una dintre miile de ciudatenii ale Orientului inapoiat si infantil. El s-a obisnuit sa vada in Japonia doar un taram barbar atat timp cat ea s-a consacrat artelor pasnice si a inceput s-o aprecieze ca fiind civilizata numai atunci cand ea si-a indreptat atentia asupra artelor razboiului […]. Codul Samuraiului – arta de a muri, care-i face pe soldatii nostri sa imbratiseze autosacrificiul cu atata patos – este comentat pe larg in ultima vreme in Vest, dar culturii ceaiului i-a fost acordata prea putina atentie pana acum, desi el constituie o parte integranta a artei noastre de a trai.”

Aceste cuvinte, scrise in 1906, raman astazi intristator de actuale. Suntem in continuare la fel de ignoranti in privinta minunii de la rasarit. In ciuda tuturor fantasmagoriilor inepte care au circulat (si inca mai circula) referitor la culturile orientale, in ciuda faptului ca nu a inteles nimic din ceremonialul caii ceaiului, intregul Occident a acceptat fara ezitare bautura de culoarea chihlimbarului. Odata cu epoca marilor descoperiri, ceaiul s-a raspandit in lume cu o repeziciune uimitoare. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, cafenelele londoneze se transformasera in ceainarii unde literatii vremii, precum Addison sau Steele, petreceau ore intregi in fata unei cesti cu ceai. Mai mult, ceaiul a jucat nu numai o data un rol extrem de important in istoria omenirii: sa ne amitim de “partida de ceai” de la Boston, gestul intemeietor al independentei Statelor Unite.

Gustul ceaiului are un farmec aparte, care-l face irezistibil si indeamna la idealizare. Se deosebeste atat de aroganta vinului, stangacia cafelei, care pare sa fie prea constienta de propria importanta, cat si de inocenta copilaroasa a unei cesti de cacao. Charles Lamb, un mare amator de ceai, a scris ca cea mai mare bucurie este sa faci pe ascuns o fapta buna, care mai apoi sa iasa la iveala doar din intamplare. “In spusele lui auzim ecoul adevaratei cai a ceaiului, care, dupa cum se stie, este arta de a ascunde frumusetea pentru placerea de a o descoperi mai tarziu, de a sugera ceea ce nu indraznesti sa spui pe sleau. Este secretul nobil de a putea sa faci haz de tine insuti, cu calm, dar si cu meticulozitate – umorul pur, zambetul filosofic.”

Vom putea, oare, sa intelegem prea curand epifania ascunsa din fiecare ceasca de ceai?

“In zilele noastre, spera autorul, Orientul si Occidentul deopotriva isi pot da intalnire pentru a se consola reciproc in aceasta sfioasa contemplare a Imperfectului care este ceremonia ceaiului.” Cate s-au schimbat din 1906 si pana astazi nu putem sti. Dar, pana vom afla, “sa luam mai bine o inghititura de ceai. Razele soarelui de dupa-amiaza strapung frunzele de bambus, izvoarele susura incantator, fosnetul pinilor se aude si in apa ce clocoteste in ceainicul nostru. Sa visam, asadar, la evanescenta si sa gustam frumusetea ascunsa in nimicnicia lucrurilor.

Surse suplimentare: Ceremonia ceaiului

Citeste e-book


8 Commentarii

  1. Andreea 01/10/2008 Reply
  2. A.P. 17/10/2008 Reply
  3. feeria 31/05/2009 Reply
  4. Vlad Puescu 31/05/2009 Reply
  5. feeria 01/06/2009 Reply
  6. lorette 30/01/2010 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.