Aventuri, legendă și magie în deșert

Armata moliilor este un altfel de roman semnat Liviu Radu. Deși este scris în stilul său atractiv și ușor de citit, acest roman devine chiar mai atractiv prin umorul presărat din abundență prin paginile lui. Practic nu există pagină în care să nu descoperim replici pline de sarcasm sau ironie, situații care frizează ridicolul și personaje caricaturale care, prin ceea ce fac sau spun detensionează situațiile la care iau parte.

Într-o vreme când caii înaripați zburau prin văzduh, se numeau Pagași și vorbeau cu călăreții lor, când magia era la fel de naturală și obișnuită ca și orice altă activitate, la muuultă vreme după ce orașe prospere se mistuiseră în deșert iar fluvii nesfârșite se transformaseră în pulbere, Taravică, Costică, Rozarică, Mozolică, Marieța și alte personaje însolite, își trăiesc viața de zi cu zi fără a bănui că lumea are și alte dimensiuni, dincolo de cele pe care ei le-ar putea percepe, influențându-le însă la modul cel mai concret.

Un incident relativ normal – cel puțin pentru personajul principal, Taravik – și anume discuția cu Khator cel Negru, căruia îi cere voie să-i bea vinul oferit de credincioși ca ofrandă și care, în schimb, îi cere să îndeplinească o misiune ce necesită prea multă inteligență și ținere de minte pentru un muritor ca el, pune în mișcare o serie de evenimente bizare, dar nu mai puțin normale – din nou, cel puțin pentru Taravik – decât discuția cu zeul. Totul începe odată cu dezgroparea unui vetust mormânt și descoperirea unei comori inestimabile, care ar trebui să-i aducă blestemul de a fi posedat de un spirit antic. Totuși, calitățile pe care Taravik le are – onestitatea fiind unul dintre ele – îl ajută să se eschiveze, dar să obțină totuși o parte din comoară.

Dezgroparea mormântului duce, totuși, la declanșarea evenimentelor ce ar fi trebuit să înceapă încă din momentul în care Taravik a descoperit comoara: încleștări între forțe oculte, lupte pe viață și pe moarte între vrăjitori, desfășurări de forțe armate inimaginabile. Toate acestea trec însă razant pe lângă eroii romanului, fără ca ei să bănuiască nici cel mai mic lucru. Deși profită din plin de beneficiile pe care formidabila încleștare dintre forțele oculte i le oferă, Taravik nu își înțelege, și în consecință nu își asumă, nicio clipă responsabilitatea pentru declanșarea sau evoluția evenimentelor. Împreună cu pegasul său, Kostik, un cal înaripat ciunt, a cărui logoree nu poate fi egalată, eroul își petrece timpul desfășurând una din cele două activități pe care le cunoaște: curieratul și cafteala cu contract. Undeva apare și transportul legumelor la piață, treabă cu care îi însărcinează partenera de viață a lui Taravik, Marieța.

Între timp Armata Moliilor se luptă cu Armata Umbrelor pentru supremația la conducerea lumii. Acest plan al acțiunii este ambiguu de la început până la sfârșit. Niciunul dintre conducătorii celor două armate nu pare să poată fi definită în termenii obișnuiți de bine și rău. Ambii se luptă pentru a cuceri lumea, ambii își arogă acest drept – care se trage din aceeași perioadă istorică ancestrală – și ambii se folosesc în mod abuziv de forțe oculte, neluând în seamă felul în care lumea este afectată de luptele lor. Iar finalitatea luptei dintre cele două armate este incertă în final.

În termeni de calitate a scriiturii, Armata moliilor mi-a creat oarecum impresia de lipsă de seriozitate, lucru pe care nu l-am mai întâlnit la Liviu Radu. Acele situații caricaturale, ironiile – uneori gratuite – și sarcasmul sec se contopesc într-un mod destul de nefericit cu lipsa de concretețe în ceea ce privește construcția personajelor. Toate par să fie variante ale unuia singur, doar că în efortul de individualizare a lor, autorul împinge totul spre contradicție.

Taravik este un personaj superficial, pe care realmente nu îl interesează decât momentul pe care îl trăiește, astfel că atunci când încearcă să facă în așa fel încât să îi îndeplinească o dorință consoartei lui, devine fals. În plus, în permanență ni se spune – majoritatea personajelor o fac – că Taravik este prost. Dar Taravik dă dovadă de inteligență, și nu este vorba de inteligența cu care l-a dotat temporar zeul Khator, ci de capacitate de analiză și chiar de ținere de minte. La fel și Kostik, pegasul său. Ar trebui să fie un cal inteligent, dar este un personaj destul de sărac dotat cu minte. Iar lista poate continua cu cei doi vrăjitori, cu preotul, Rosarik, și chiar și cu zeul. Lucrul acesta este de mirare din punctul meu de vedere, pentru că Liviu Radu știe să construiască personaje. Waldemar (și nu numai) îmi poate susține afirmația.

Armata moliilor este un roman captivant, chiar și în ciuda celor defectelor menționate mai sus. Imaginația autorului este de apreciat. Nu toate elementele utilizate în roman sunt originale, dar combinația lor este plăcută. Pegasul (element întâlnit în mitologie) este vorbitor (un alt element pe care îl găsim în povești), dar balaurlătorul (este lesne de înțeles ce face acesta), este inedit. La fel și armata creată din fragmente de umbre și nu din umbre întregi, astfel că este foarte greu să fie contracarată. Întâlnirea dintre un pegas și un balaurlător devine foarte amuzantă. Mai ales când are un efect extrem de neașteptat.

Lecturarea romanului se va dovedi, cu siguranță, o experiență amuzantă. Chiar dacă nu vorbim de comic de limbaj sau de situație foarte elaborat, Liviu Radu reușește totuși să aducă la viață o atmosferă însolită cu situații și personaje plăcute. Personal, eu îl apreciez pentru curajul pe care îl are de a scrie romane SF, nu doar povești, povestiri și nuvele, cum s-au obișnuit majoritatea autorilor români în ultima perioadă.

Citește continuare pe Bookblog.

Autor: Ovidiu Leonte

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.