Un scriitor de SF îşi pune în gând să examineze marginile realităţii, folosindu-se de metode nu tocmai tipice canonului genului. S-ar zice că nu poate ieşi decât ceva interesant dintr-o asemenea încercare. Iată, aşadar, vorbim despre romanul Paşi pe sticlă al britanicului Iain Banks. Având la îndemână o scriitură plăcută, atentă până într-acolo că lasă la vedere afinităţile autorului pentru domeniul psihologiei, cartea cere o lectură alertă, dar implicată.

Am toate motivele să încep prin a face câteva referiri legate de nivelul formal al textului. Straturile narative sunt dispuse într-un mod provocator, acţiunea fiind pur şi simplu feliată pe trei segmente de la care se aşteaptă – îndreptăţit sau nu – o rezolvare care să conducă cel puţin către unitatea tematică. Cititorilor li se insuflă ideea nu neapărat perfect articulată, cât mai degrabă instinctivă, potrivit căreia instanţa auctorială şi-a propus să se joace cu mintea lor, ceea ce are ca efect o lectură precaută, poate chiar mai minuţioasă decât în mod obişnuit. Este o tehnică de scriere ce îşi revendică în mod izbutit meritul de a menţine un contact strâns cu lectorul, iar faptul ca acesta din urmă mai este investit şi cu puterea unei concluzii devine deja stimulant.

Cele trei planuri – primul perfect realist, al doilea bruiat din plin de percepţiile alterate ale protagonistului schizoid şi al treilea descriind un tablou cu pronunţate accente de fantasy şi gothic – reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât dozaje diferite ale simţului realităţii. Banks face o demonstraţie a raportului cu lumea din afară, raport pe care fiecare îl întreţine după cum îi dictează nu doar conjunctura, ci şi predispoziţiile personale.

Astfel, Graham Park este un tânăr destul de convenţional, care se abţine de la a fi întru totul el însuşi, în schimbul companiei unei femei cu un trecut mult prea puţin discutat, ambiguu, expeditiv (vorbim despre Sara Fetch – şi da, îndrăzneala ortografică îi este atribuită în roman). El îşi formulează prematur nevoia de a fi parte din lumea ei, dintr-un avânt din cale afară de evaziv faţă de fondul pasiunii lui. Vom descoperi, în consecinţă, identităţi anoste, dacă nu chiar revoltătoare, ce mişună dintotdeauna sub o pojghiţă de anonimat.

Apoi, îl avem pe Steven Grout, cel care şi-a ales singur realitatea, în detrimentul oricărei forme decente de comunicare pe care ar mai putea să o întreţină cu semenii săi. De paranoia suferă atunci când îi crede pe toţi Torţionarii săi, când are convingerea că Arma cu Microunde instalată la roţile automobilelor îl poate vătăma ireversibil, când toată această teorie a conspiraţiei este esenţa pură a convingerilor sale. Steven este simbolul celui aflat în derivă, celui care nu mai are şanse de a se reorienta, pentru că s-a îndepărtat prea mult de miezul convenţiei sociale de adevăr. Dacă personajul anterior dispunea de liberul arbitru, aici deja capacitatea lui Steven de a decoji realitatea este din start negată, ceea ce respectă dreptul de a fi exasperat (şi poate chiar exasperant) fără a cădea în penibil.

Citeşte continuarea pe Ziare.com.

Autor: Anca Roman