„[…] nu există ieşire satisfăcătoare din această perpetuă cursă a contestării şi a recuperării, din acest fatal joc de ping-pong între utopie şi marginalitate, între marginalitate şi avangardă, între avangardă şi marketing, între marketing şi consumism, între consumism şi renegarea utopiilor.”

Acest lanţ al slăbiciunilor nu propune o viziune pesimistă şi fără de ieşire, el împlinind o singură funcţie, aceea de a conştientiza cursa imposibilă în care ne avântăm zi de zi.

Cartea pe care o aveţi în faţă nu este o punte către lumi imaginare, cu toate că apelează deseori la puterea noastră de a fantaza şi de a ne închipui o societate mai bună. Cartea aceasta nu creează personaje căci autorul ei, Jean-Pierre Denis, directorul publicaţiei catolice „La Vie” şi preşedinte AJIR („L’Association des Journalistes d’Information Religieuse”), alege să vorbească despre cine suntem noi, oamenii moderni. Mai avem ceva sfânt, mai credem în ceva, în ultimă instanţă… mai suntem cu adevărat umani?

Aceste întrebări insistente, care devin laitmotive ale lucrării, se suprapun peste o istorie erudită a culturii, prin intermediul căreia se încearcă o nouă prezentare a omului, în toată complexitatea lui. Cititorul e chemat să reconstruiască traseul, pornind de la momentul prezent. În ziua de azi ni se oferă totul: decizii individuale, şanse, piercinguri, tatuaje, fantezii la comandă, imagini transparente şi cuvinte necenzurate, însă tot acest pachet de nevoi, dorinţe şi compensări nu reuşesc să împlinească potenţialul deplin al umanităţii, acela de a crede într-o comunitate pentru care sacrul e valoarea terminus.

Societăţile moderne sunt turme îngrădite de teritoriul unei ţări şi atât… alienarea, singurătatea şi înstrăinarea sunt efecte secundare ale luptei pentru emancipare, declanşată încă din vremea Revoluţiei franceze (1789) şi continuată de protestatarii din mai 1968, cu acelaşi spirit fervent şi ofensiv. Jean-Pierre Denis ne invită să asistăm la dezvrăjirea lumii, ghidându-ne cu siguranţa unui muzeograf prin vârstele culturii. Fiecare epocă marchează o mentalitate diferită şi fiecare ideologie smulge câte ceva din sentimentul originar al colectivităţii.

Experienţa religioasă şi riturile de trecere se ofilesc, iar Iluminismul, graniţă între exaltarea metafizică a lumii vechi şi cultul raţiunii, adus de noul curent cultural, spune NU tuturor formelor de veneraţie. Nu există Dumnezeu, nu există constrângeri morale, aşa că de ce nu trăim viaţa cu intensitatea unor fiinţe fără conştiinţă, care pot acţiona cum doresc, în total acord cu instinctele lor?

Jean-Pierre Denis răspunde simplu: pentru că suntem oameni şi, în afară de necesităţi imperioase pentru supravieţuire, dispunem de „interese ale raţiunii”, nevoi estetice, prin ele însele fundamentale, lipsite de scopuri concrete. E timpul să ne indignăm, pare că strigă autorul, şi pentru a ne încuraja, face mai întâi de toate apologia contraculturii. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia de a se revolta şi de a propune variante perfecţionate ale lumii în care trăiesc. Utopia lui Thomas Morus (1516) nu a ţinut cont de privaţiunile impuse de Henric al VIII-lea, depăşind limitările realităţii imediate. Cetatea Soarelui a italianului Campanella (1602) propune un model elaborat de teocraţie şi ideile merg mai departe, de la falansterul arhitectului Nicolas Ledoux, schimbarea sensului prin apogeul dadaismului în perioada interbelică până la mişcarea ecologică Wandervogel şi la curentul New Age, concentrat în jurul Institutului „Esalen”.

Activitatea subversivă de a dinamita o ordine deja stabilită pare să fie activitatea preferată a fiinţei omeneşti, mereu nemulţumită, mereu în căutarea unui sens deplin. Religia reuşea cândva să ofere totul: credinţa nestrămutată într-o divinitate protectoare, securitatea reconfortantă a grupului social, tranziţiile ritualizate prin care viaţa lua forma emoţiei sincere, dar… cu toate pânzele lui Caravaggio (Madona pelerinilor”, „Extazul Sfântului Francisc”, „Odihnă în timpul fugii în Egipt”), cu toate introspecţiile vizuale ale lui Rembrandt, prin operele căruia răzbate străveziu imanenţa invizibilului („Întoarcerea fiului risipitor”), credinţa s-a pervertit şi a ajuns periferică. Nici măcar arta, expresie a culturii înalte, nu mai reuşeşte să sensibilizeze o lume abrutizată de regula capitalistă definitorie: „Toţi lacomi, nimeni vinovat”. Ce să mai comunice o operă precum „La Nona Ora” („Al nouălea ceas”), sculptură realizată de Maurizio Cattelan în care figurina de ceară a lui papa Ioan Paul al II-lea e strivită de un meteorit?

Suntem toţi victimele cinismului? Am ajuns să confundăm sacralitatea cu sacrilegiul? Preferăm fantezia degradantă, care modifică, poluează şi converteşte în schimbul generozităţii colective, animată de simpla raţiune de „a fi” şi de a împărţi cu ceilalţi ceea ce ai şi ceea ce cunoşti? Jean-Pierre Denis nu disperă, el propune un creştin contracultural, un alt fel de homo religiosus, care trăieşte în două temporalităţi, „un rebel soft” care ştie să discearnă cotidianul de momentele încărcate spiritual.

Autor: Cristina Stancu

Sursa: BookBlog