De la “Cuadratura cercului” la “Cunoaştere şi credinţă”: de vorbă cu Gheorghe Săsărman

Recent, editura Nemira a publicat o carte emblematică pentru ţinuta ei intelectuală şi în acelaşi timp o lucrare de maturitate filosofică a unuia din cei mai interesanţi autori români în viaţă. Cartea în cauză se numeşte „Cunoaştere şi credinţă” şi reprezintă un episod culminant sub aspect gnoseologic în traiectoria creatoare a lui Gheorghe Săsărman, cel care a dat culturii universale celebra „Cuadratura cercului”.

Sigur, acest gânditor trăitor pe meleaguri apusene a scris şi multe alte proze, povestiri şi nuvele, dar pentru acest interviu am încercat să mă limitez la ultima sa carte. Având în vedere interlocutorul, era normal însă ca discuţia să ne poarte în zone de interes diverse pentru subiectele care preocupă omul contemporan. Iar înainte de a începe, o surpriză: Gheorghe Săsărman va fi prezent în România la finele lunii mai, în centrul unor evenimente culturale care îl vor avea ca protagonist, atât la Bucureşti, în cadrul Bookfest, cât şi la Cluj.

 

Cunoastere si credinta 2LD: În cartea dumneavoastră, „Cunoaştere şi credinţă”, recent publicată de editura Nemira, ridicaţi problema credinţei dintr-o perspectivă ontologică. Mircea Elilade, scrieţi, „e convins de primordialitatea religiei”. Dacă am inversa lucrurile, cum vă imaginaţi omenirea la apusul ei?

GS: Apusul omenirii a fost imaginat de autorii de science-fiction în game foarte diferite, de la scenariile apocaliptice la apoteoze ale fraternizării cu civilizații extraterestre. Chiar și eu am sugerat, în romanul „Sud contra Nord”, câteva asemenea finaluri ipotetice, toate pesimiste. Structural sunt însă un optimist: deși știu că viitorul ne este permanent amenințat de o mare varietate de primejdii și catastrofe, multe provocate chiar de noi înșine, cred mai curând în perpetuarea evoluției. În acest sens, nici nu s-ar pune problema unui apus al omenirii; dacă ar fi totuși ca civilizația terestră să nu supraviețuiască, teama mea este că religia, sau mai bine zis religiile, cu pretenția lor de deținătoare a adevărului unic, ar putea juca rolul funest al piromanului. Oricum, asta n-ar semnifica o finalitate religioasă, ci o fatalitate religioasă.

LD: Pentru că sunteţi şi un redutabil scriitor SF, îl citez pe Richard Dawkins, care spune în „God Delusion”: “chestiunea vieţii extraterestre este deschisă”. Sunteţi de acord cu el?

GS: Sunt de acord, în sensul că nu poate fi exclusă posibilitatea ca viață să existe nu numai pe Terra, ci și altundeva în Univers. Pentru asta pledează faptul că au și fost identificate în galaxia noastră stele cu un sistem planetar propriu, chiar planete asemănătoare cu Pământul, situate față de astrul lor la distanțe care să facă posibilă apariția vieții, în așa-numita „Zonă Goldilocks”. După unele aprecieri recente, numai în galaxia noastră ar exista între 200 și 400 de miliarde de stele, respectiv 50 de miliarde de planete, dintre care cca. 1% (adică 500 de milioane) în zone „locuibile”. Multiplicați cu 100 de miliarde, numărul estimat al galaxiilor din Univers, și veți observa că, oricât de sceptici am fi, este aproape imposibil să nu mai existe undeva viață, sau chiar o altă civilizație, sau măcar să fi existat cândva în cei peste 13 miliarde de ani de când se presupune că dăinuie Universul.

LD: Trăiţi de multă vreme în Germania, o ţară unde populaţia creştină este împărţită sub aspect religios de confesiunile protestantă şi catolică (romano-catolică). „Integrarea” se face cu uşurinţă?

GS: Judecând prin prisma propriei experiențe, integrarea în societatea germană îmi pare a fi mult ușurată (desigur, cu condiția să existe dorința de a te integra) și de atitudinea foarte deschisă sub acest aspect atât a bisericii catolice, cât și a celei protestante, ambele întrecându-se în a-i sprijini pe cei veniți aici de pe alte meleaguri. Acest sprijin, acordat prin instituțiile social-caritative ale bisericii (Caritas, la catolici, respectiv Diaconia, la protestanți), dar și direct de către parohii, depășește adeseori limitele legislației privitoare la acordarea azilului politic sau a statutului de refugiat. Este o permisivitate și o mărinimie care nu se limitează la cei de aceeași credință. Vă dau un singur exemplu: la finanțarea viitorului Centru Bisericesc Român Ortodox din München au contribuit atât Arhiepiscopia Catolică de München și Freising cât și Biserica Evanghelică din Bavaria – fiecare cu suma impresionantă de 300.000 de euro. Integrarea propriu-zisă este însă un proces individual, cu aspecte multiple, printre care eu unul nu consider că apartenența la o religie sau alta ar deține un rol determinant.

LD: Conform unui sondaj Eurobarometru din 2005, 47% din cetățenii germani sunt de acord cu afirmația „Cred că există un Dumnezeu”. Putem vorbi astăzi de o trăire religioasă a cetăţeanului german? Este cuprins de un fior al „trăirii întru credinţă”? gheorghe-sasarman

GS: Există fără îndoială familii și persoane, mai ales în anumite zone și cu precădere în mediul rural, care continuă aici tradiția unei „trăiri întru credință”. Nu cred însă că e o realitate care să poată fi atribuită global „cetățeanului german”: chiar dacă în urmă cu un deceniu aproape jumătate dintre cei chestionați se declarau de acord cu afirmația citată, distanța de la a crede că există un dumnezeu la o autentică trăire religioasă îmi pare totuși destul de mare. De altfel, același Eurobarometru dădea pentru România cifra de 90%, dar mă cam îndoiesc că românii ar fi, în această proporție covârșitoare, profund religioși.

LD: O percepţie des întâlnită în cadrul intelectualităţii române de generaţie mai tânără, poate şi ca reacţie la o presupusă laicizare a societăţii, este că ateismul poate deveni la fel de dogmatic precum credinţa religioasă. Sunteţi de acord?  

GS: Evident. Dogmatismul nu e nicidecum un monopol al religiei, ci o trăsătură, din păcate destul de răspândită, a naturii umane. Dar spre deosebire de religie, care se bizuie în bună măsură pe dogme, pe aserțiuni imuabile, umanismul de sorginte atee trăiește mai ales prin mobilitatea cugetului, prin permanenta împrospătare a ideilor, în pas cu mersul firesc al cunoașterii, care adeseori infirmă astăzi ceea ce admitea cândva drept valabil. Ceea ce nu înseamnă că nu se numără și printre atei unii care se cred în posesia adevărului ultim.

LD: Trăim o perioadă în care diverşi lideri mondiali îşi reevaluează în mod constant preceptele morale. Cum comentaţi faptul că unul dintre filosofii preferaţi ai lui Vladimir Putin este Vladimir Soloviov, promotor cândva al unei aşa-numite “teocraţii universale”?

GS: Vă mărturisesc că scrierile lui Vladimir Soloviov nu fac parte din totuși ampla bibliografia cercetată de mine la conceperea și redactarea cărții despre relația controversată dintre cunoaștere și credință, astfel că mi-ar fi greu să mă pronunț în deplină cunoștință de cauză. Iar din puținul pe care îl poți afla despre preocupările intelectuale sau preceptele morale ale președintelui Federației Ruse ar fi prezumțios să tragi concluzii. Dacă o „teocrație universală” presupune instaurarea în înteaga lume a unui stat unic, condus de prelații unei biserici mondiale, impresia mea este că nu poate fi vorba decât despre o himeră, o utopie la fel de puțin viabilă ca teoria revoluției comuniste mondiale. Mă îndoiesc că Vladimir Putin și cei ale căror interese le promovează se lasă conduși de astfel de idei abracadabrante, strategia lor îmi pare mai curând orientată, concret și pragmatic, spre restaurarea imperiului țarist. Nu întâmplător ar fi declarat fostul ofițer KGB destrămarea Uniunii Sovietice drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20.

LD: În încheiere, am să revin la lucrarea pe care o veţi prezenta în România luna viitoare. Ce aduce cartea dumneavoastră tânărului preocupat de a descoperi drumul pe care îl sugerează acest titlu? Ar putea fi convins în urma lecturii să urmeze calea frumoasă a cunoaşterii şi a credinţei? 

Citită fără idei preconcepute, cartea poate dezvălui farmecul și complexitatea unui subiect tulburător, însumând întrebări la care nu se răspunde cu un simplu da sau nu și la care nici nu există răspunsuri definitive ci, în cel mai bun caz, o reîntâlnire cu îndemnul de a căuta mai departe. Și tocmai pentru cei animați de dorința căutării pasionate a răspunsurilor, cartea este un îndreptar util, punând față în față argumente și contra-argumente, confruntând opinii potrivnice, dar lăsând până la urmă cititorului șansa de a judeca singur, de a-și pune în cumpănă propriile convingeri și de a prefigura jaloanele explorărilor viitoare. Căci în materie de cunoaștere nu există cale regală, ci fiecare trebuie să găsească drumul care i se potrivește – desigur, cu condiția să fie atras de această aventură înălțătoare a spiritului, care nu e nicidecum o simplă plimbare printre decoruri convenționale, ci străbate nu o dată pustiuri aride, ghețuri veșnice, creste cu aer rarefiat, adâncuri hipnotizante, sau hățișuri aparent de nepătruns. E greu de spus dacă e frumoasă sau nu, această cale, între cunoaștere și credință, sau între credință și cunoaștere; de multe ori, și nu pentru puțini, ea este totuna cu viața.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.