De la “Omul din castelul înalt” de Philip K. Dick la poveşti despre diferenţe culturale

omul din castelul inalt“Acest roman care a primit un premiu Hugo nu este o carte ușoară, ci una care se citește cu pauze necesare documentării suplimentare. Mai mult decît istoria paralelă, mi-a plăcut modul în care oamenii încearcă să se adapteze unii la alții. Discursurile interioare ale multor americani care interacționează cu japonezii m-au dus cu gîndul la situațiile în care este pus, la un nivel primar, turistul într-o țară străină despre care nu s-a informat suficient. Un chin al diferențelor culturale care nu poate fi atenuat decît prin comunicare, ascultare activă și autoeducare, pînă la urmă.”

Acesta este ultimul paragraf dintr-o recenzie realizată de George Hari Popescu în luna iulie la volumul Omul din castelul înalt de Philip K. Dick pe care o puteţi citi aici. Aşa cum bine obişnuieşte, George Hari  Popescu a organizat un concurs în care a cerut cititorilor să povestească pe scurt un moment în care s-au confruntat cu o diferenţă culturală. Câştigătoarea a fost aleasă pe 10 august, Geanina, cea care a povestit despre “diferenţa culturală produsă între români şi spanioli.” Aceasta va primi cartea de la care a şi pornit acest concurs, Omul din castelul înalt de Philip K. Dick.

Vă invităm să citiţi mai jos povestea Geaninei, cea care a acceptat provocarea cyberculture.ro.

 

“O poveste despre diferența culturală puțin mai lungă…

Diferența culturală pe care am întâmpinat-o eu s-a produs între doi … subiecţi: românii şi spaniolii. Se spune că nu există mari diferenţe între cele două popoare, pentru că ambele au origini latine, iar limbile naționale seamănă mult. La o analiză mai atentă, vom constata că nu e chiar așa. Nu doar obiceiurile, modul de gândire și religia diferă între ele, dar mai ales personalitatea ce le caracterizează. Deşi nu foarte muncitori, spaniolii sunt extrem de deschişi în relaţie cu ceilalţi, obişnuiesc să îi trateze pe noii-cunoscuţi cu multă familiaritate, sunt plini de energie şi au un optimism debordant. Românii nu dau pe-afară de voie bună, în schimb urcă în topul celor care petrec mai mult timp la serviciu decât acasă. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, românii sunt, să spunem, mai rezervaţi. În cazul lor, familiaritatea apare după cââââtva timp de relaţionare. Zâmbetul unui necunoscut binevoitor poate genera bănuieli și priviri sceptice din partea noastră. Pe scurt, spaniolii iubesc mult viaţa și au încredere în oameni, în timp ce românii… mai puţin. Poate că nu ştim cum. Sau poate știm, dar refuzăm să ne exteriorizăm trăirile. Cert este că acest aspect creează confuzii de multe ori.

Aşa s-a întâmplat şi într-o zi obişnuită, la liceu. Românii eram noi, liceenii, vreo treizeci la număr, iar din categoria spaniolilor aveam doar un singur reprezentant, doamna profesoară care ne preda limba spaniolă. Mai erau vreo trei zile până la Balul de Absolvire. Din bănci, făceam tot felul de planuri pentru marea seară, entuziasmaţi cât cuprinde. Vorbeam despre rochii, pantofi, coafură, mâncare şi toate cele, în timp ce ne făceam vânt cu caietele. După câteva minute, doamna profesoară intră în clasă zâmbitoare şi plină de energie, ca de fiecare dată. Îşi deschide mapa, îşi aranjează foile pe masă şi ne întreabă prieteneşte ce facem. Îi răspundem că ne pregătim pentru Balul de Absolvire. Se înroşeşte uşor, zâmbeşte larg şi răspunde “Ce frumos!”. Până să se întoarcă la catedră, se aude o voce din spatele clasei : “Señora, veniţi la bal, nu-i aşa? Ne-ar face mare plăcere!”. Imediat, ochii i se umezesc, fruntea i se încreţeşte şi se îmbujorează. Îşi face repede vânt cu mâna dreaptă şi ne privește câteva secunde, fără să spună nimic. Apoi ne răspunde cu o voce tremurândă : “Am primit deja o invitaţie foarte frumoasă de la colegii voştri. Nu am mai…”. Nu a apucat să îşi termine ideea. A şi izbucnit în plâns.
Noi, ceilalţi, am amuţit imediat. Ne uitam unii la alţii, apoi la ea, cu ochii mari şi gura căscată. Ne întrebam “Am deranjat-o cu ceva?”, “Nu trebuia să îi spunem?”. Ușor speriați, am întrebat-o dacă îi e rău, dacă am spus ceva nepotrivit. Nu răspundea şi încerca să se oprească din plâns. Îşi ţinea mâinile pe faţă, în timp ce plângea cu sughiţuri. După vreo două minute, trage adânc aer în piept şi ne spune cu ochii în lacrimi, într-o română stâlcită : “Eu am plecat din Spania, de la casa mea, de ceva timp. Familia mea, mami, fraţii mei, au rămas acolo. Am predat în Portugalia, Anglia, Italia şi dintre toţi elevii mei, voi v-aţi comportat cel mai frumos cu mine (se opreşte şi iar plânge). M-aţi înţeles şi m-aţi ajutat cu limba română, am venit la ora voastră cu cea mai mare plăcere, voi m-aţi învăţat atâtea lucruri! (răsuflă adânc). Am vrut să vă învăţ și eu multe. Sper că am reuşit măcar puţin. Ați fost aşa de cuminţi! Așa de buni cu mine! Mi-ați adus aminte de ”acasa”! (îi tremură vocea) Și m-ați invitat la un eveniment așa de important pentru voi… (izbucneşte, din nou, în plâns)”.

Imediat, îmi privesc colegii. Majoritatea eram bulversaţi. Nu ştiam dacă e real ceea ce se întâmplă. Câţiva se întrebau : “Glumeşte?”, “E nebună?”. Priveau cu ochii mari şi aproape că le venea să râdă. Un profesor plângea pentru că am făcut ceva ce… nu era ieşit din comun! Nouă ni se părea o formă de respect, o îndatorire chiar! Şi ea plângea pentru “AŞA CEVA”? În şoaptă, doi câte doi, speculam că señora profesora glumea, aşa cum făcea de obicei. Noi ne obişnuisem cu felul ei de a fi. Râdea tot timpul, glumea la fiecare oră, cânta și dansa pe melodii ale căror versuri le analizam în spaniolă şi totdeauna era mai veselă decât noi toţi la un loc. Nu pot să uit însă că ne sfătuia mereu cu multă sinceritate, ne ajuta ori de câte ori aveam vreo problemă și petrecea pauze întregi pentru a ne clarifica nelămuririle . Totuşi, niciodată nu reacţionase astfel. Păreau lacrimi sincere, vorbe din suflet. Însă refuzam să credem că un profesor poate fi impresionat de un gest, cel puțin pentru noi, banal! Şi ea plângea din ce în ce mai tare… şi noi încă aveam nevoie de confirmare că ceea ce se întâmplă nu este o glumă! Nu înțelegeam…

După vreo câteva minute, a început să ne vorbească, mai calmă de această dată, despre personalitatea spaniolilor . A început să ne spună că elevii din Spania sunt foarte uniți, foarte apropiați de familie și de profesori. Că în Spania există un cult al familiei și al unității care este foarte respectat de toată lumea. Elevii obișnuiesc să ceară sfaturi profesorilor, nu doar legate de activitatea școlară, ci chiar în privințe personale. În plus, ei au întotdeauna încredere în cei din jur și mai ales, în ei înșiși. Nu doar elevii, ci majoritatea spaniolilor sunt sensibili, se atașează repede de persoanele dragi lor și își iubesc familia mai mult decât orice pe lume. În cele din urmă, señora profesora și-a încheiat discursul cu o scurtă, dar profundă observație : ”Voi toți ați fost familia mea, aici, în România!”. Mi-am privit imediat colegii. Zâmbetele ironice s-au transformat în surâsuri blânde. Aveau lacrimi în colțul ochilor și o priveau cu admirație pe doamna profesoară. Am înțeles cu toții, în sfârșit, că spaniolii sunt afectuoși.

A fost ca o sclipire: E pe bune! Ține la noi și ne apreciază cu toată sinceritatea! Dar de ce ne-a fost aşa de greu să înţelegem asta? Poate că nu am fost atât de atenţi, poate că nu am vrut să fim atenți sau poate că, pur și simplu, nu am putut să înțelegem firea spaniolă Încrederea, atașamentul, loialitatea și unitatea sunt valori sacre pentru ei. Noi, românii, cred că mai avem ceva de învățat până să le putem înțelege, cu adevărat. Repet, nu sunt nebuni! Sunt oameni iubitori, mult mai sensibili decât noi. Și au o cultură diferită. Atât.
Cu toate acestea, să fim sinceri. Și spaniolii mai au de lucru până ce vor dobândi capacitatea noastră de muncă.
Cum? Soluțiile apar mai sus : ”comunicare, ascultare activă și autoeducare”.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.