Un material de Bedros Horasangian, preluat de pe observatorcultural.ro
Interviul a apărut în numărul 364 din 2007 al revistei Observator Cultural.

Acest dialog a fost realizat prin e-mail. De aici, poate, din absenta contactului direct, poate fi observata o nota de stinjeneala, depasita de rapiditatea si placerea, firescul si naturaletea scriitorului. La sfirsitul anului trecut, i-am trimis scriitorului Julian Barnes citeva intrebari. Dupa nu multe zile, la intoarcerea sa dintr-o calatorie la New York, a raspuns la o parte din ele. Ca si Flaubert, Barnes nu este un mare amator al confesiunii si al detaliului biografic. Scriitorul se ascunde in propria opera. Si totusi…

Cindva, un prieten al lui Flaubert i-a cerut acestuia niste informatii despre el, pentru a i le da unui jurnalist. Flaubert i-a raspuns: „Nu am nici o biografie“. Am admirat intotdeauna acel raspuns. Ne despart o suta cincizeci de ani de acel moment. Acum este imposibil sa vorbesti doar de o biografie (nu ma refer la o carte despre cineva – intentiile de publicare pot fi oricind descurajate), ci de o poveste despre cineva, o persoana cunoscuta de public. Eu, ca persoana, ma straduiesc sa mentin un interes cit mai scazut. Despre mine vreau sa se stie cit mai putin: cartile mele sint biografia mea, in sensul ca acestea contin ceea ce ma fascineaza pe mine. Dar ele nu sint autobiografia mea.

Sint convins ca toti cei care practica o arta tinjesc in adincul lor sa practice o alta, diferita. Aveti dreptate: muzica (pe care nu o inteleg la modul practic) este pentru mine cea mai inalta arta, este intravenoasa – merge direct in singe, direct la inima. in timp ce prozatorii merg inainte cu subiect, intriga, personaje, decor si asa mai departe, ca sa produca un efect emotional abia spre sfirsit, muzica poate incinta, poate tulbura, te poate face fericit sau te poate intrista chiar de la prima nota. Sint sigur ca atunci cind voi fi aproape de moarte (daca voi fi constient de asta) voi prefera muzica literaturii; sa se auda muzica linga mine, dar si in mintea mea.

Cred ca un scriitor nu ar trebui sa fie prea usor de identificat. Ar trebui ca parerile sale sa nu fie detectabile – cel putin, nu in romanele sale. Cititorii vor citeodata ca scriitorii sa le spuna la sfirsitul cartii ceea ce ei cred cu adevarat. Acesta e un pericol, o tentatie careia trebuie sa-i rezisti. Asa ca nu pot si nu vreau sa va spun care e pozitia mea.

Cred ca e util pentru orice scriitor – in special pentru cei care traiesc in culturi insulare, precum Marea Britanie sau Statele Unite – sa aiba o alta tara, o alta limba, pe care sa se testeze. Aceasta este o problema mai putin apasatoare pentru tarile care isi inteleg bine vecinii. Dar nu iti poti intelege propria tara decit daca o vezi si cu ochii unui strain, asa cum, la fel de bine, trebuie sa o privesti cu ochii conationalilor tai. Cu siguranta, in anumite privinte, ma simt mai mult francez decit englez – desi, bineinteles, pentru francezi sint, evident, ridicol de englez si nu as putea fi nimic altceva.

Ei bine, nu cred ca nevoia noastra de dragoste se modifica, se diminueaza. intr-adevar, cu cit viata nu mai e o lupta indirjita pentru supravietuire, si cu cit devenim mai prosperi, cu atit mai mult cautam dragostea si tot mai mult asteptam sa fie prezenta. Dar nu devenim mai buni nici cind oferim dragoste, nici cind o primim. Obiceiurile sociale si sexuale se schimba constant, dar persista fascinanta noastra neintelegere a iubirii. De aceea, dragostea ramine marele subiect al romancierilor (si al poetilor, si al compozitorilor de opera).

Ei bine, daca traim in sfera privata, pretinzind ca lumea de afara nu ne influenteaza viata, sau in cea publica, admitind ca o face, in oricare din aceste situatii realitatea exterioara noua se intimpla sa actioneze. Acele culturi insulare, pe care tocmai le-am mentionat, au fost, fiecare dintre ele, subiect al atacurilor terorii si fiecare dintre ele a invadat o tara straina, care nu avea nici o legatura cu acele atacuri. „Ai grija de curtea ta“ functioneaza foarte bine ca principiu. Dar porcii salbatici tot vin si scot varza din radacina, chiar daca traiesti in Londra sau in Bagdad.

Am vizitat Romania de doua ori: in 1965, cu o camioneta plina de studenti, si in 1978, cind am condus prin tara intr-o Dacie inchiriata, fara frine, alaturi de femeia care urma sa imi devina sotie. intr-adevar, o cerusem de sotie in Romania. Nu cred ca facusem asta doar pentru ca masina nu avea frine. Asa ca am sentimente foarte calduroase in legatura cu tara dumneavoastra.

Cred ca eroii lui John Osborne (ca si aceia ai altor presupusi scriitori radicali, cum e Kingsley Amis) sint, de fapt, foarte conservatori. Probabil ca acesta este si motivul pentru care au avut atita succes in Anglia, intr-o tara care are inca multe retineri si suspiciuni cind vine vorba de Europa. in aceasta privinta, noi, englezii, nu prea sintem europeni, inca – politica noastra externa urmeaza, servil, modelul american, am pus o serie de conditii greu de inteles ca sa ne alaturam spatiului european, iar politicienii nostri nu fac nimic ca sa-i cistige pe oameni pentru ideile si practicile Europei. Ma astept ca voi, romanii, sa fiti membri plini ai UE inaintea noastra.

Nu cred ca Anglia este un exemplu bun pentru restul lumii, nici in ce priveste sexul, nici in ce priveste mincarea, desi incercam sa ne imbunatatim. Ginditi-va ca, de indata ce crezi ca esti bun, ca natiune sau ca individ, la oricare dintre aceste activitati, devii vanitos si plin de sine. Asa ca, probabil, e cel mai bine sa fii intotdeauna anxios in privinta sexului si a bucatariei.

Am fost asa de absorbit de literatura pe care o scrieti, incit am uitat sa va intreb cum e vremea in Anglia. Ploua des? Ce faceti cind e frumos afara?
Vremea devine foarte excentrica aici. E in obisnuinta britanicilor sa stie la ce sa se astepte si sa faca deosebirea intre anotimpurile anului. Acum, un anotimp poate sa se instaleze in oricare luna a anului. Nu cred ca e ceva simbolic, dar ar putea fi.