Jean-Pierre Martin – Cartea ruşinilor

Grand Prix de la Critique Litteraire 2006
(traducere de Mariana Perişanu, in afara colectiei, 107 x 178, 320 pp.)

Fiecare carte are o poveste a ei pînă ajunge la cititor, o istorie de budoar… redacţional. Despre Cartea ruşinilor de Jean-Pierre Martin am aflat dintr-un e-mail trimis la redactie de doamna Mariana Perişanu, care a şi tradus volumul în limba română, cu o grijă faţă de textul original pe care astăzi o regăsim tot mai rar la traducători. Întâmplător, cea care ne scria era chiar fosta mea profesoară de franceză de la colegiul “Gheorghe Lazăr”, pe care am regăsit-o după ceva vreme. Cartea a fost astfel un prilej de reîntâlnire între o fostă elevă (eu 🙂 ) şi profesoara ei, o admiratoare a profesorului Jean-Pierre Martin, pe care l-a cunoscut în Franţa.

Mi-a plăcut cartea şi am crezut că merită să fie publicată în limba română, pentru că ruşinile, fie ele şi literare, le sunt parcă mai străine românilor decât altor naţii.

Ruşini istorice sau individuale, ruşinea faţă de părinţi, faţă de mediul social, faţă de trup, faţă de propriul popor, „toate ruşinile lumii” au fost colecţionate, cum bine spunea Alexandru Călinescu într-un articol mai vechi din Dilema Veche despre eseul lui Jean-Pierre Martin.

Ei bine, mărturisesc că tocmai pasiunea de colecţionar a autorului m-a atras să citesc cartea şi apoi să  o îndrum către publicare. M-au încântat alăturarea unor texte unice, (Lord Jim de Joseph Conrad, Litera stacojie de Nathaniel  Hawthorne, Pata umană de Philip Roth sau Dezonoare de J.M. Coetzee), migala alegerii fragmentului evocator (din Dostoievski, Kafka sau Gombrowicz), voaierismul stăpânit al celui care priveşte relaţia autor-operă-cititor din perspectiva ruşinii trăite-scrise-citite sau amatorismul (în sensul de lucru făcut cu iubire) cu care este alcătuită lista celor „zece mijloace de a trata rusinea”, culminând cu râsul izbăvitor.

Este, de fapt, o carte despre omul ruşinii, mai ales în ipostaza lui creatoare de scriitor.  Mergând şi mai departe, raţiunea scrisului se află în chiar ruşinea de a fi om.  Mi-ar fi plăcut o dezvoltare a butadei deleuziene („Ruşinea de a fi om – există vreun motiv mai bun pentru a scrie?”), dar eseul profesorului Jean-Pierre Martin navighează printre citate către omul ruşinii din fiecare scriitor, urmând alte repere. El e un degustător al hontologiei („ruşinologie”, cuvânt creat de Lacan), asemuite cu enologia. Ne înfăţişează o masă cu pahare pline de licori minunate (Sofocle, Rousseau, Dostoievski, Oscar Wilde, Sartre, Marguerite Duras, Mishima) spre deliciul degustării… dezgustului pe care îl transcende literatura. Discursul nu are răceala tratatelor academice, eseul se insinuează pe sub pielea noastră şi regăsim omul ruşinii în fiecare din noi. Literatura rupe „liniştea sacră a ruşinii”.

Amintirea lui Cioran, printre alţi şi alţi scriitori ai ruşinii, şi asumarea trecutului său legionar îndeamnă la o atentă considerare din partea cunoscătorilor, fie ea şi polemică. Aş rămâne totuşi la ruşinea ontologică cioraniană, că-i mai bună decât toate 🙂

Ruşinea nu e esenţială literaturii (parerea mea!), dar îi este un bun ferment şi, vorba autorului, te face mai lucid:

„Poate că un scriitor este cineva care priveşte altfel, după ce a cunoscut muşcătura briceagului pe cap. Desigur ruşinea care se scrie se alătură fantasmei autorului, până la a se confunda cu el. Ea se descătuşează, deschide cartea şi nu o închide niciodată. Inteligenţa ei este literară, stigmatul ei este artistic, neliniştea reparatorie. Este ca literatura însăşi: te face mai lucid.”

******

Resurse:

• Interviu cu Jean-Pierre Martin de Mariana Perişanu pe NemiraBooks
• Alexandru Calinescu – Faţetele ruşinii, Dilema Veche, Anul IV, nr.160 – 01 martie 2007