Sunt unele cărți care aleg să se simplifice până ajung să pară neintenționat de simple, care se simt clare și hotărâte în mesajul lor dezbărat astfel de giumbușlucuri estetice care uneori vin la pachet cu o lentoare firească a lecturii. Mathias Malzieu, despre care e bine de știut că e și solist în trupa lui rock, Dionysos, a luat exact această hotărâre în numele micului său roman, Mecanica inimii (Editura Nemira, 2009).

Alegorică și de o naivitate în mod clar asumată, cărțulia vorbește – la o primă vedere, într-o manieră ușor dulceagă, fie spus – despre cum oamenii își inventează mecanisme de apărare, despre cum aceștia preferă uneori să își plafoneze pornirile sentimentale, doar pentru a fi în siguranță și, în fine, despre cum mai toți lasă loc de rezerve în orice interacțiune chiar și cu cei apropiați. Ne cam ascundem după armuri când nu e cazul – cam acolo vrea să bată romanul.

Dar să vedem cum s-au materializat toate aceste idei. Schițat, firul narativ al cărții ar fi cam acesta: unui băiețel născut cu o infirmitate i se implantează o inimă mecanică, ce nu tolerează emoții prea intense. Contrar tuturor recomandărilor, micul Jack nu își înăbușă pasiunea fără cale de întoarcere pe care o dezvoltă pentru o tânără cântăreață, domnișoara Acacia. Veți citi, așadar, despre cum mecanica inimii îi va fi deturnată, despre cum imprevizibilul sentimental îl va acomoda cu însăși viața sa – tristă sau nu, veți vedea în deznodământ.

Că se urmărește formarea personajului Jack  – probabil e deja evident. Că vocea acestuia se distinge prin sinceritatea și ingenuitatea sa – aceasta trebuie spusă, în schimb. Înduioșător și poate puțin prea fixat pe această unică poziție, caracterul lui Jack își puncteaza în roman, pe alocuri și subtil, momentele erotice. Nimic deosebit de palpabil, în sensul că personajul rămâne la stadiul său simbolic, de prototip sentimental.

Cât despre preferințele stilistice ale lui Mathias Malzieu, trebuie să vă spun că perspectiva personală directă este cea aleasă. Astfel, relatarea la persoana I e principalul factor care creează senzația de intimitate, de empatie inevitabilă cu personajul care se confesează. Așadar, candoarea acestuia se amplifică și devine dureros de expus malițiozității celor din jur.

Acțiunea se prezintă alert, fără popasuri neobișnuite, fără prea multe insistențe vizuale, de exemplu, fiind preferat jocul cu afectele. Să nu vă imaginați, însă, un conținut obositor. Din contră, textul e presărat cu mici ironii, cu glume și cinisme bine deghizate, ce acționează ca niște impulsuri binevenite.

Arhitectura romanului este și ea isteață, deznodământul dezvăluindu-se ingenios și compensând ceea ce aș fi fost tentată să cataloghez drept exces de sentiment. Se reformulează teoriile, se ajunge la un consens cu normele vieții reale, iar eu, ca cititoare, am ieșit mulțumită de târgul ficțional.

Citeşte continuarea pe Kudika.

Autor: Anca Roman