Cărțile lui John Banville sunt de o aroganță teribilă. El zice că nu le prea suportă, că le scrie greu, dar că, în definitiv, sunt destul de aproape de ceea ce înseamnă o operă de artă. În 2005, când i s-a oferit Man Booker Prize-ul pentru romanul Marea, și-a permis o remarcă ce a stârnit nu puțin public (ca să nu mai vorbim despre scriitori). Spunea – cu aproximările de rigoare – că în sfârșit o carte își merită adulația stârnită de câștigarea unui premiu serios precum cel în discuție.
Nu mă prea conving asemenea ostentații, cu atât mai puțin în faza pre-lectură, așa că nu pot decât să mă bucur că am dat peste această mică răutate abia după ce eram deja în pâine. Când n-am putut decât să cad de acord cu Banville sau – ca să nu exagerez – când, oricum, deja mă retrageam puțin și îmi ziceam că da, într-adevar, își permite. E desăvârșit ce îi iese acestui om: cărți muncite, minuțioase, vizuale, obositoare, atrăgător de bolnăvicioase, sincopate cu mare grijă atât pentru simțul realității, cât și pentru micile barbarii legate de structura textelor.
M-a luat pe nepregatite Marea, dar Trilogia artistică, publicata la noi de Editura Nemira în 2007-2008, a fost o experiență de-a dreptul răvășitoare. Adică Onorată instanță, Năluci și Atena, trei cărți ce îndeasă între paginile lor, printre altele, o crimă, un segment al pieței negre a artei, o groază de obsesii, câteva personaje de o individualitate feminină suculentă. Și totuși, nu am avut absolut nici un motiv să le privesc incredulă, pentru că Freddie Montgomery, personajul central al trilogiei, le răzbate leneș, lucid, ca o bestie înduioșătoare.
“Dar uneori, chiar și când sunt cu totul treaz, în miezul zilei, îmi imaginez timp de o secundă, ca și cum aș străbate un loc întunecos și trec brusc printr-un petic de lumină solară, că nu s-a întâmplat nimic, că sunt ceea ce ar fi trebuit să fiu, un om inocent, deși știu bine că n-am fost niciodată inocent, nici, că veni vorba, ceea ce se putea numi propriu-zis om.”
Acest nesperat Freddie Montgomery – sau cum va mai fi el numit de-a lungul cărților – dă sens cu prisosință debandadei literare, excesului ficțional, după cum l-ar putea vedea unii. Ar putea, dar ar fi mai deloc relevant, căci avem în vedere trei cărți ce se justifică mai ales prin stilistica absolut strălucitoare și prin discursul de tip confesiune cu pronunțate accente intelectuale al personajului-narator, și doar adiacent prin manifestarea firului narativ.
Se întoarce, astfel, pe toate părțile problema răului, a liberului arbitru, a vinei, a sexului, a violenței, a naturaleței, a plânsului în public, a autocompătimirii, a amintirilor induse, a artei, a jocului. A singurătății unui om care nu seamănă cu niciun personaj pe care să-l fi citit deja. Mătăhălos, un pervers seducător de blând, căruia îi vine să râdă din te miri ce. Care se simte multiplicat, sabotatul și farseurul în același timp. De o inteligență vehementă, o minte atentă și delicată, dar și ciudat de absentă, întristată profund de ea însăși, mai întâi de toate. Un personaj curat prin natura intimității cu el însuși.
“Lumea nu mi s-a parut niciodată atât de instabilă, nici locul meu în ea atât de senzațional de precar. Aveam o conștiință crudă, lascivă a propriei ființe, un lucru mare, cald și umed, împachetat în haine străine.”
Că Freddie pare pentru început pueril de neimplicat în propria viata, că tocmai din acest motiv ajunge să ucidă la repezeală, că face închisoare, că se îndoapă artistic vreme de mulți ani pentru a compensa lipsa oricărei alte activități emoționale, că își pierde din memorie soția și copilul, că încearcă să își corecteze oarecum linia existențială, dibuind figuri feminine nu se știe în ce măsura inventate sau nu – ei bine, asta nimeni nu o neagă.
Citeşte continuarea pe Ziare.com
Autor: Anca Roman
