După ce săptămâna trecută Dr. V. prescria leacuri pe aici pe blog, Mircea Pricajan ne oferă la rândul lui câteva pastile de lectură. Ar trebui să avem un public foarte sănătos dpdv cultural, după toate aparenţele…

Evident că dintre toate “bulinele” (aşa numea bunica mea de la ţară medicamentele) frumos colorate mă voi lega de cea pe care scrie Nemira 😀 Şi, dacă îmi daţi voie să mă laud, mă bucur cu atât mai mult cu cât l-am incitat pe Mircea spre lectură printr-o însemnare mai veche de pe blog. Redau aici textul mini-recenziei publicate în revista Familia, numărul 1-2/ Ianuarie-Februarie 2009 şi postate de asemenea pe blogul său:

A fost odată în estul Europei…
Julian Barnes – Porcul spinos, trad. de Mihai Moroiu, Editura Nemira, Colecţia Babel, Bucureşti, 2007

Julian Barnes e un autor extrem de inteligent şi perspicace. Are un ochi atent şi un umor subtil – combinaţia ideală pentru un prozator al timpului nostru. E expert în redarea acelor banalităţi care, aşa cum se zice mai nou, fac diferenţa. Cunoaşte lumea în care se mişcă şi ştie s-o redea în lumina care-i scoate cel mai bine în evidenţă punctele slabe.

Tocmai pentru că-mi formasem impresia asta despre autorul britanic am fost curios să văd ce-a reuşit să facă într-o carte în care s-a îndepărtat de lumea lui şi a poposit într-un spaţiu geografic şi politic despre care se presupune că nu ştie la fel de multe.

Porcul spinos e un roman sincer. Un roman care nu-şi propune nicio clipă să fie mai mult decât poate fi. E povestea unui proces al comunismului, într-o ţară fictivă din estul Europei, dar care poate fi uşor recunoscută drept un melanj dintre România şi Bulgaria. Fostul conducător (dictator) al ţării Stoio Petkanov este pus sub acuzare pentru genocid, iar procurorul care se ocupă de caz este Petar Solinski. Totul se desfăşoară într-o normalitate greu de conceput în vremuri tulburi precum acelea, Solinski dă dovadă de-un umanism ieşit din comun faţă de Petkanov, care treptat îşi dezvăluie faţa umană, face apel la sensibilităţi pentru care până atunci n-a avut nici cel mai mic respect, iar naţiunea, urmărind procesul la televizor şi în ziare, se lasă din nou înşelată. Deoarece răul s-a înfipt atât de adânc în fiinţa lor, încât extirparea lui cu forcepsul n-ar face decât să le cauzeze moartea. Prin urmare, nemilosul despot Petkanov are din nou câştig de cauză. Adevărul se poate modela după caz, pentru a sprijini şi cele mai inumane intenţii – aceasta pare să fie teza cărţii.

Ar fi de remarcat încercarea autorului de a înţelege o gândire şi o simţire străine de sine. Că strădania lui nu dă toate roadele scontate, că personajele nu emană acelaşi suflu de viaţă ca în alte romane ale sale, că acţiunea se supune întru totul urmăririi ideii că limitele adevărului sunt atât de flexibile pe cât este de abilă persoana care îl exprimă nu e decât un lucru firesc. Poate că reacţiile cele mai apropiate de autor vin din partea unor personaje secundare: patru tineri – Vera, Atanas, Stefan şi Dimitar – care privesc la televizor procesul şi care, pe lângă discuţii debusolate despre ceea ce lor li se pare a fi o mascaradă, nu au nicio reţinere să-şi vadă nestingheriţi de viaţa lor de tineri, glumind, petrecând.

Una peste alta, Porcul spinos nu este un Barnes în cea mai bună formă, însă este fără doar şi poate o încercare de ficţionalizare într-o cheie moralizatoare, cu un ochi detaşat, a unor evenimente pe care noi încă suntem prea tare înclinaţi să le tratăm cu patimă.