Teo de la 16 la 18, de Raluca Nagy, este nominalizarea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură din acest an. Mai este și un roman nominalizat la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași”, iar anul trecut s-a numărat printre cele care au concurat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria „proză”.
Un bildungsroman aparte, în care boala – sau bolile – determină multe dintre cele care vor veni.
Teo crește și se maturizează într-o lume cu repere geografice profund personale: pentru mai fiecare oraș din carte – Regali, Mirodeni, Cartonați sau Sfârșiți, între altele – există un echivalent real relativ ușor de identificat.
Prologul surprinde vocea unei femei adulte – alta decât Teo – și e tipărit cu caractere aproape cronicărești. Mai apoi, corpul de literă se umflă semnificativ, în perioada copilăriei eroinei, după care revine la o dimensiune standard.
Autoarea Raluca Nagy spune, la podcastul Books are Magic, că prologul este „separat” „pentru a face destul de evidentă separarea față de povestea principală. Cele două povești se regăsesc în anumite puncte, dar nu au neapărat legătură”.
„Povestea din prolog este redată aproape unu la unu: a fost o întâlnire cu o doamnă, într-un aeroport din România, care mi-a povestit – cum vorbesc oamenii în gări, în trenuri, în aeroport – treaba asta, exact așa cum am redat-o. Cumva, a contribuit la închegarea romanului. Am visat textul, am visat-o pe doamnă – e o parte vie, orală, redată exact așa cum am auzit-o”.
Dar mai sunt, apoi, în text mailuri, pliante cu posibilele efecte secundare ale unor medicamente, citate din lucrări științifice, dar și din cultura pop – de la Britney Spears până la Happy Mondays. Cum a ajuns autoarea la această formă de scriitură și cât de greu a fost?
„Am ajuns respectând acest flux al conștiinței al eroinei, cred: am încercat să situez textul în secolul nostru și m-am gândit la cum funcționăm în ziua de azi, cum gândim. Deja, mintea este într-atât de formatată încât vizualizăm Messenger-ul, toate lucrurile astea sunt acolo. Mi se părea foarte bizar să le exclud. Un vers al unei melodii te scoate dintr-o situație sau te bagă într-alta, un mail se potrivește foarte bine dacă îl deschizi la momentul potrivit și așa mai departe: e ca și cum am fi în capul lui Teo și am merge exact pe gândurile ei și pe devierile din aceste gânduri”.
Teo de la 16 la 18 este și cartea unei mirări perpetue în fața lumii, care se concretizează, în text, printr-un nivel câteodată aiuritor de invenții lexicale și sintactice.
Două exemple (dintre cele ușurele): „A zis că sigur, ne putem opri la încă o cafea deca – bine naibii că băusem deja una ca” și „Când n-am mai putut să îndur imbecilii, ăsta, decibelii, m-am rostogolit nu ca marea, ci de bunăvoie și nesil(u)ită de nimeni, mai întâi de pe canapea, apoi afară din living, din apartament, din clădire (…), cred că atunci mi-am dat seama că marea se rostogolește, dar revine, și tot așa, nu pleacă niciodată de tot, nicăieri, că n-are unde”.
Scriitura de felul acesta – cu camera de filmat în mișcare, parcă – își selectează singură publicul.
E însă un fel de test la sunt supuși cititorii?
Raluca Nagy spune că a încercat, împreună cu editoarea Eli Bădică, „să simplificăm limbajul – dar de fiecare dată cartea s-a revoltat. Pierdeam fragmentele modificate și trebuia să ne întoarcem la cum era, noi lucrând online și cu diferențe de fus orar și în timpul pandemiei. La un moment dat am zis <<OK, hai să nu ne mai chinuim degeaba, o lăsăm așa!>>. Într-un draft anterior, limbajul era și mai complicat, și mai opac: am renunțat la foarte multe bucăți, am simplificat cât s-a putut”.
Cât despre aspectul de film în priză directă al romanului, „procedeul – ca limbajul și ca structura – cred că, până la urmă, a fost ales de eroină, de Teo. Am senzația c-am fost doar un soi de receptacol pentru ceva ce deja exista, și tot ce-am putut să fac a fost să pun cât mai bine în cuvinte povestea acestui personaj (…). Nu-mi dau seama dacă am ales prea multe lucruri la cartea asta: și le-a ales Teo, eu doar am executat”, spune Raluca Nagy.
Mai sunt două referințe – sau influențe – manifeste în această carte: în primul rând, titlul, care e în mod limpede o trimitere la filmul lui Agnès Varda Cléo de la 5 la 7.
E acolo o cheie de lectură oferită de la bun început cititorului?
”Absolut. Cine-a văzut fimul e bine să se țină de referința asta și să se joace cu ea. Merge la fix, la țanc – mesajul, structura filmului, paralelă cu structura cărții, și așa mai departe. Dar pentru cine nu a văzut filmul, nu deranjează – titlul rămâne relevant și în afara schemei acestui film”.
Și mai e și dedicația – lui Vintilă, căruia n-am mai apucat să i-o trimit.
Laolaltă cu preocupările de antropoloagă ale lui Teo (meseria Ralucăi Nagy din viața de zi cu zi), acest gând bun adresat profesorului Vintilă Mihăilescu este, iarăși, un foarte emoționant avertisment lansat din capul locului. De ce?
„Dânsul era bolnav și s-a stins exact la începutul pandemiei. Știind cât de delicată era starea dânsului, nu am îndrăznit nici măcar să-i trimit un draft al acestei cărți, deși m-a încurajat foarte mult încă de la primul roman. M-a încurajat să scriu fix, dar fix cum vreau și simt eu: să nu mă las îngrădită nici de canoanele academice, nici de canoanele literare.
Avea un talent extraordinar de a fi mentor pentru oamenii din jurul lui, de a le vedea nevoile și de a simți când e nevoie să fie lângă ei. Evident că mi-ar fi plăcut să citească măcar o versiune [a romanului, n.red.]”.
Insolitul – sau insolitarea cu program – era și una dintre mizele primului roman al Ralucăi Nagy, Un cal într-o mare de lebede, dar acolo era în primul rând vorba de Japonia. În cazul de față, lumea întreagă e văzută drept un bâlci aiuritor, dar există și-un șir de coincidențe care străbat viața lui Teo și care scurtcircuitează cumva narațiunea.
„La primul roman am senzația că am controlat mai mult. Era aproape aplicat pe cercetarea mea antropologică.
În schimb, aici, inclusiv la felul în care am scris cartea asta, nu aveam ce mare lucru să controlez. Scriam bucăți și nu-nțelegeam ce scriu, mă gândeam <<Doamne, am luat-o razna!>>, le închideam și le puneam într-un folder… Am făcut sculptură: am avut un bloc din care a trebuit să iasă ceva ce eu vedeam, dar nu știam cum să procedez. N-aveam neapărat uneltele să ajung la ceea ce vedeam.
Mă gândeam că o să fac un volum de proze scurte. Scriam de prin 2006 și abia în 2019 am înțeles cine e Teo și ce trebuie să fac. După aceea a început munca propriu-zisă”, spune Raluca Nagy.
Cât de ciudat sau de în firea lucrurilor este, totuși, ca un roman care are drept temă majoră boala – în diverse forme – să apară în toiul unei pandemii?
„Sunt multe paralele, dar nu știu dacă am făcut neapărat legătura. Există o adăugire care a venit datorită pandemiei: n-aș fi insistat atât de mult pe vaccin – se vorbește și în roman de un anumit vaccin – dacă nu-mi atrăgea atenția nebunia aceasta prin care am trecut cu toții, criza sanitară.
Dar, în afară de asta, probabil că suferința colectivă e destul de diferită de suferința individuală care apare în carte. Ca să nu mai zic că, în pandemie fiind, [mă întrebam] de ce și-ar dori un cititor să ia în mână o carte despre boală, suferință etc. Dar nici nu puteam să nu spun povestea”.
Ascultă episodul #19 din podcastul Books are Magic by Nemira aici:
🎧 Spotify
🎧 Anchor
🎧 Youtube
Listen & be inspired! 🧡🎧
Tweet
