Ar fi copii ce şi-ar dori să crească. Unii o şi fac. Şi fără îndoială, odată crescuţi ajung să folosească armele maturităţii.

Întotdeauna începi prin a trage aer în piept, dar până la sfărşitul cărţii nu apuci să expiri. Rămâi în starea „de gardă” ca şi cum nu te-ai aştepta ca pumnul din piept să anunţe ultima pagină, ultimele cuvinte şi momentul brusc al eliberării. Romanul seamănă groaznic cu un moment sub apă în care ţii ochii deschişi.

Într-o parcurgere antrenantă, prin acţiuni subite şi momente de tăcere, prin intensităţi sentimentale şi viclenii diabolice, Orson Scott Card reuşeste sistematic să te înlocuiască cu un tânăr de 6 ani a cărui viaţă trepidează în faţa ochilor tăi.

Într-un secol XXII în care Terra devine supra-populată, familiile fiind „restricţionate” la un număr de doi copii, Ender (Terţul) ajunge a se îndoi de propria lui umanitate într-un moment de cumpănă, când cedează în faţa insultelor rasiale aduse la adresa Terţilor („Noi suntem oameni, nu Terţi, băi, rahatule!”). Imaginea neputincioasă a unui copil bătut şi batjocorit declanşează latura dominantă, dură, violentă a acestuia, jumătatea lui negativă, ce Ender o va asocia până la final cu fratele său Peter cunoscut prin natura sa agresivă. Cealaltă jumătate e reprezentată de sora acestora, Valentine, o creatură ce se distinge prin bunătate şi compasiune.

După analize extensive a unor „somităţi” indefinite şi omnisciente, a căror părere rămâne la statutul de posibilitate, Ender este ales pentru şcoala de luptă, o instituţie de elită menită să antreneze viitorii comandanţi ai flotei stelare. După ce umanitatea a respins cu mare greutate cele două invazii extraterestre, iar costurile au fost de neimaginat, s-a hotărât organizarea unei ofensive cu scopul exterminării Gândacilor.

Aruncat precum într-o cuşcă de lei, Ender este încercat din primele clipe la Academie, fiind nevoit să facă faţă nedreptăţilor şi abuzurilor din partea antrenorilor şi coechipierilor. Izolat, ţinut permanent la o distanţă de singura persoană ce îl iubeşte, Valentine, Ender îşi concentrează anteţia asupra antrenamentelor şi jocurilor strategice, ajungând în scurt timp un comandant catalogat aproape genial, deţinând recordul de zero înfrângeri. Se pare că într-adevăr el este speranţa omenirii.

În timp ce Ender îşi „etalează” talentele la Academie, Valentine şi Peter se strecoară în sistemul politic mondial cu ajutorul mediului virtual. Prin intermediul unor manifeste bine structurate şi manipulative („încât să pară scrise de oamenii mari”) publicate sub două pseudonime, Locke şi Demostene, reuşesc a-şi contura personalităţi diferite, destine diferite şi adepţi diferiţi.

Ender se află din ce în ce mai mult sub presiune. Antrenamentele devin din ce în ce mai grele, distanţa dintre el şi Valentine se măreşte, devine mai rece, mai concentrat, mai obosit, iar în final ca într-o oglindă fară timp şi spaţiu vede reflexia unui Peter tânăr purtând acelaşi râs diabolic. Finalul pare apocaliptic, luptele apăsătoare, determinarea superiorilor în exterminarea Gândacilor şi iluzia unui minciuni create „for the greater good”.

Un clasic SF ale cărui vorbe te lasă fără cuvinte.

Autor: Ovidiu Leonte

bookblog.ro