Guest post: Sicilia lui Andrea Camilleri

Ce are-a face Sicilia lui Montalbano cu Dăbulenii? Ce are-a face Cosa Nostra lor cu baronii noştri sau chestorii şi judecătorii lor cu ex-miliţienii şi magistraţii de pe la noi? Din Hoţul de merinde e uşor să-ţi dai seama.

Romanele din seria „Comisarul Montalbano“ (19 titluri până în prezent, dintre care în limba română au fost traduse doar două, Sunetul viorii fiind în curs de apariţie la Editura Nemira), nu sunt simple cărţi poliţiste, ci folosesc intriga specifică genului drept pretext pentru a radiografia – cu o ironie adesea plină de sarcasm – o societate refractară la modernitate şi cosmopolitism, tributară încă trecutului. Vi se par, oare, cunoscute aceste calificative? Mie, unuia, da.

Şi nu sunt singurele similitudini care apropie Sicilia de Dăbuleni (l-am ales drept exemplu ca să justific folosirea perfectului simplu specific oltenesc în dialogurile din cartea cu sicilieni, dar la fel de bine ar putea fi Târgu-Frumos sau Bot’şenii, sau orice alt loc provincial.

„Tutto il mondo è un paese“ – zic italienii. „Nimic nu-i nou sub soare“, obişnuim să spunem noi. Nici la ei, nici la noi. La Camilleri, sub masca pioşeniei şi a tradiţionalismului, sunt tolerate drame cutremurătoare. În spatele bunei cuviinţe sau a senectuţii aparent respectabile se ascund fapte compromiţătoare. Sub aparenţa manierismului sunt cultivate meschinăria şi egocentrismul. Iar birocraţia şi limba de lemn a funcţionarilor publici sunt cel mai bun scut pentru incompetenţa şi obedienţa lor cameleonică; la fel cum, în numele unor obscure interese de siguranţă naţională, se produc tragedii numite „pierderi colaterale“. Vi se par, oare, situaţii şi însuşiri cunoscute? Mie, unuia, da.

Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, tot gunoiul este învelit în staniolul strălucitor al hazului de necaz, specific – credeam noi – doar românului.

Andrea Camilleri
Andrea Camilleri

Tocmai hazul de necaz face ca romanele lui Andrea Camilleri să nu pară deloc pesimiste sau moralizatoare. Dimpotrivă, au o notă teribil de amuzantă. Mi-au adus aminte de Caragiale, fie şi numai pentru că m-am pomenit deseori râzând în timp ce citeam, la fel ca în cazul Schiţelor. Dar Camilleri dovedeşte şi un sarcasm la fel de „şfichiuitor“, are aceeaşi virtuozitate a dialogurilor, fiind de-a dreptul strălucit în a-şi contura personajele doar prin exprimare şi prin gestica lor aproape vizuală. Atât de strălucitor, încât, traducând, mi-a fost mereu teamă că nu voi reuşi să redau  complexitatea personajelor sau că „oltenismele“, regionalismele şi argoul autohtone nu vor reuşi să suplinească coloratura „exotică“ a limbajului camillerian (o mixtură între dialectul din sudul Siciliei şi limba italiană orală care, de altfel, constituie obiectul mai multor studii sociolingvistice).

Am recitit ieri Hoţul de merinde şi îndrăznesc să spun – modest, cum mă ştiţi! – că a ieşit o treabă bună. Iar dacă eu sunt mulţumit, atunci înseamnă că merită citită! 🙂

3 Commentarii

  1. A.P. 11/06/2009 Reply
  2. petronela 30/05/2010 Reply
  3. vincenziodr 01/06/2010 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.