Adevărata măsură a vieții este amintirea.

Suntem în Berlinul zilelor noastre. Lui David Foenkinos îi place să admire oraşul acesta grandios, instalându-se adesea pe terasa cafenelelor din Savingnyplatz. Se află în Berlin pe urmele unui renumit colecționar de cărți, deținătorul unei biblioteci legendare. Vrea să scrie despre viața lui, să se documenteze mai întâi. Limba germană, liedurile lui Kathleen Ferrier, mobilierul din perioada Bauhaus, arta şi albumele de artă îl atrag în mod inexplicabil. Şi în felul acesta, umblând din anticariat în anticariat, într-una dintre zile o va întâlni pe Charlotte, desenele ei, întreaga operă. Atunci a început totul: ,,şi a fost imediat. Sentimentul de a fi găsit, în sfârşit, ceea ce căutam”. Acesta este şi începutul istoriei noastre, unul dintre ele. Impactul descoperiri va căpăta pe parcurs proporții nebănuite, aproape mistice şi de neexprimat.

Am făcut cunoştință acum cu începutul scrierii cărții de față, cu naşterea ei. Cât despre celălalt început, al istoriei dinăuntru, trebuie să facem un salt înapoia timpului şi să descindem în destinul amețitor al unei familii atinse de un blestem rar întâlnit, de care uitasem. Rămânem tot în Berlin. Este anul 1913, o seară rece de Noiembrie. O fată se ridică din pat şi se îndreaptă spre unul din podurile oraşului, ,,locul secret al întunericului din ea”. Tocmai ce împlinise 18 ani. Fără urmă de ezitare se aruncă în apa înghețată. Aceasta a fost sfârşitul mătuşii Charlotte, prima Charlotte aşadar, sora Franziskăi, mama lui Charlotte a noastră. Aşa va învăța mai târziu Charlotte să-şi citească prenumele… direct de pe piatră… de pe piatra de mormânt.

Trei ani mai apoi, într-o zi de Aprilie 1917, în imobilul de pe Wielandstrasse, la numărul 15, se naşte eroina noastră, fiica Franziskăi şi a medicului de front Albert Salomon. În ciuda protestelor, dorința adâncă a mamei de a păstra vie amintirea surorii sale este de nezdruncinat. Dar blestemul nevăzut se trezeşte din nou: Charlotte creşte, dar odată cu ea cresc şi puseurile de vitalitate, de viață mondenă intensă ale mamei sale, amestecate cu stranii perioade de despresie acută. Franziska se izolează, nu-şi mai caută soțul, nu-şi mai vede fetița, n-o mai interesează nimic. Din sufletul petrecerilor, din femeia aceea strălucitoare care cântă ca un înger, acompaniindu-se la pian, devine umbra nemişcată a camerei. Amintirea celei care a părăsit-o prin acel gest de-o violență perfectă, o obsedează. Blestemul rearanjează rapid decorul copilăriei: după o primă tentativă de a-şi urma sora, toți sunt de părere că în casa părintească Franziskăi îi va fi mult mai bine; îşi recapătă camera ei de fată, amintirile, întrebările; întoarcerea în copilărie. Soțul şi fiica o vizitează sporadic; îi lasă timp pentru a se reface; din când în când se reunesc la masă… şi atunci e momentul perfect: când toți se destind, o singură clipă de relaxare, de bună-dispoziție, de râs poate, sunt suficiente pentru ca saltul de la fereastră să aibă puținul timp necesar. Pentru a doua oară o mamă, bunica, urlă de durere: strivită de pământ, acolo jos, zace şi cea de a doua fiică a sa.

La aproape un secol distanță de eroina sa, David Foenkinos porneşte pe urmele unui destin tragic, într-o recompunere a trecutului ce aminteşte de stilul modiano. Străzi, case, saloane, ateliere şi camere de lucru, dormitoare, piețe, gări, oraşe şi sate – toate aceste locuri de pe harta destinului sunt căutate acum pas cu pas, în încercarea de recompunere şi desluşire a unei existențe artistice total necunoscute. ,,Întotdeauna s-au căutat responsabilii pentru neajunsurile unei țări”, însă în Berlinul anilor ’30 se va trece la fapte: ura față de evrei atinge cote de necrezut. Chiar şi aşa, chiar şi după ce li s-au interzis artiştilor evrei manifestarea in public şi medicilor le-au fost retrase licențele de practică – tendința generală este de negare, oamenii refuză să creadă ceea ce se prefigurează. Se va spune mai târziu legat de asta că ,,pesimiştii au sfârşit la Hollywood, iar optimiştii la Auschwitz”.

Vine apoi noaptea din 9 spre 10 Noiembrie 1938, ,,Noaptea de cristal” în care cimitirele sunt profanate, bunurile sunt distruse, mărfile magazinelor furate, sinagogile şi bărbile arse, oamenii striviți în bataie, cadavrele aruncate precum gunoaiele şi porțile lagărelor larg deschise. David Foenkinos reconstituie trecutul cu o acuratețe fantastică astfel încât evenimentele, care se succed cu o viteză amețitoare, capătă nu doar imagine, ci chiar sunet, foşnet şi o amprentă vie. În consecinţă, mai sunt doar câteva luni până când Charlotte Salomon mai poate pleca fără paşaport în afara Germaniei, trebuind să se comporte ca un om ca oricare altul care se urcă în tren, îşi aşează valiza, îşi ocupă locul în compartiment, arată biletul de călătorie şi răspunde, ca oricare altul, întrebării legate de destinația aleasă: merge în sudul țării vecine, până la Villefranche-sur-Mer, unde o aşteaptă bunica. Numai că pe întreg acest traseu, de la ieşirea din casă, traversând străzile Berlinului, apoi gara, trenul, granița şi până la coborârea în satul francez, fiecare gest, privire, fiecare cuvânt, intenție sau impresie trebuie cu desăvărşire să fie ținute la mare, mare distanță de inima care galopează în spaimă şi de frica care poate oricând paraliza. E unica şansă de scăpare.

Domeniul de la Villefranche-sur-Mer este desigur un colț de paradis, dar pentru tânăra aceea, călătorind ca o fugară, descinderea pe acest pământ şi sub soarele din Sud are un efect mai degrabă de înstrăinare profundă. Blocul mare de desen, plin cu foi este cu ea aici. Prin el îşi va păstra nu numai libertatea de a crea, ci mai ales pe cea de a nu uita şi a nu se uita pe sine. Rămasă în urmă, studenta eminentă a Universității de Artă din Berlin, artistul al cărui stil nou şi curajos impresionase întreaga catedră, devine acum o simplă nepoată care-şi îngrijeşte bunica, care se ocupă de sănătatea din ce în ce mai precară a unei femei care îşi pierde parcă dintr-o dată puterea de a mai trăi.

,,Adevărata măsură a vieții este amintirea” – dar pentru bunica lui Charoltte amintirea este asemenea unor tăciuni aprinşi, care mocnesc şi pâlpâie din străfundurile groase ale cenuşei: suficient să le arunce o singură privire şi focul mistuitor să se aprindă din nou, iar şi iar, generație după generație. Mai întâi fusese fratele ei, apoi fiica acestuia, au urmat unchiul bunicii, sora lui şi soțul surorii lui, iar mai recent şi nepotul său rămas fără slujbă… apoi ,,inevitabilul” se produsese: însăşi fiicele ei, Charlotte şi Franziska, una după cealalată, la diferență de 13 ani, au sfârşit în acelaşi întuneric. Aşa încât, la exact 13 ani de la moartea mamei sale, Charlotte, bâjbâind prin întunericul nopții, este nevoită să-şi adune de pe jos bunica care nu mai rezistase nici ea şi plecase în cele din urmă la chemarea destinului funebru. Iată ce descoperă Charlotte în colțul paradisului de la Villefranche-sur-Mer: un întreg arbore genealogic având rădăcinile înfipte în cenuşa acelor tăciuni aprinşi; un arbore mutilat de la un capăt la altul, parcă putred pe dinăuntru şi emanând un parfum al orizortului către care el însuşi se înalță, cel al morții perfecte, al sinuciderii ferme.

Este firesc să existe limite ale suportabilității vieții, granițe dincolo de care nimic nu mai poate fi garantat, corzi interioare care întinse prea mult pot ceda instantaneu, este firesc deci ca fiecare ființă umană să nu poată rezinta trecerii peste un anumit prag al suferinței, dar când sinuciderea, ca plonjon de pe culmile disperării, devine ,,o afacere de familie”, atunci lucrurile nu mai stau deloc sub semnul hazardului, iar tu, ca ,,moştenitor” peste tot acest patrimoniu funest eşti chemat zi de zi la inevitabila întâlnire cu destinul. Este exact ceea ce trebuie să fi trăit Chatlotte în acel sud al Franței aflat în zona liberă (dar peste care umbra Ororii se înalță neîncetat): când amenințarea arestării şi deportarea în lagăr devin la fel de reale şi de consistente precum pâinea din care rupi şi pensula cu care lucrezi, atunci descoperirea unui arbore genealogic de care aparții şi care este ros pe dinăuntru, până la tine, de cariile sinuciderii, asta se cheamă că te aflii pe un dublu contrasens, al Istoriei mici dar şi al celei mari. Ce poți face mai întâi: să te ascunzi de umbra sinuciderii care te urmăreşte cel puțin de la bunică până la mamă, sau să te adăposteşti din calea unei lumi, a unei Europe care la rându-i este pe cale de a se sinucide?

Charlotte Salomon a fost o învingătoare. Opera sa artistică, nemuritoare. Şi-a purtat blocul mare de desen până aproape de porțile de la Drancy, mai departe acesta găsindu-şi singur locul în mersul lumii, până ce un anume David Foenkinos s-a apropiat suficient cât să poată fi desfacută pecetea sub care se ascundea un destin.

Când citeşti Charlotte ai impresia că ai în mâini un mic glob de cristal înăuntrul căruia se succed imaginile unei poveşti nemuritoare; cu atât este mai grandios David Foenkinos, cu cât a reuşit să lumineze acolo unde era întuneric şi să o facă cu priceperea unui mare povestitor.