Update:
Felicitări celor 2 câștigători, Ioana și Horade, mi-au plăcut foarte mult poveștile voastre! Să vă bucurați de primul volum al seriei “Jocurile Foamei” și sper să ne scrieți impresiile voastre după terminarea cărții!
Până n-am văzut cu ochii mei, nu aș fi crezut că există o așa numită “epidemie a Jocurilor”. Prima dintr-o serie de 3 cărți “pentru adolescenți” are același impact neașteptat asupra oamenilor de toate vârstele, precum personajul său principal, Katniss Everdeen, asupra națiunii Panem și a celor 12 Districte din carte.
“Jocurile Foamei” de Suzanne Collins nu este o simplă carte pentru adolescenți! Cu toate că acesta este ambalajul internațional de prezentare și auzim din toate părțile că este concurența de temut a seriei Twilight, mi-e greu să mai accept argumentele bazate pe un lucru atât de neînsemnat, comparativ cu ce are de oferit de fapt trilogia. Iar asta se datorează faptului că am văzut nenumărați prieteni, colegi de muncă, părinți și rude ale prietenilor mei cum au “devorat” în doar câteva zile cele 3 romane incredibile!
Cine, dintre cei care au terminat deja cele 500 de pagini ale primei cărți, nu s-a imaginat pe sine în locul fetei de 16 ani, pășind în arena Jocurilor Foamei, pentru a înfrunta planurile și capcanele Capitoliului? Cine nu s-a îndrăgostit de puterea lui Katniss în momentele sale de sacrificiu, de empatie și altruism sau de supraviețuire prin orice mijloc, nu atât a ei însâși, cât a celor dragi și nevinovați.
Concurs:
Din pură pasiune pentru lumea post-apocaliptică în care, la rândul meu, m-am “pierdut” timp de ore întregi, mi-am creat un joc de provocare a imaginației. După multe scenarii despre conținutul neașteptat al arenei și obiectele sau armele din jurul Cornului Abundenței care mi-ar putea fi utile pentru a supraviețui și în urma multor strategii pe care aș putea să le folosesc pentru a rămâne singura dintre cei 24 de concurenți, vreau să vă întreb pe voi, iubitorii de lectură de toate vârstele: Cum ați câștiga voi “Jocurile Foamei”?
Sunt alte 23 de persoane care se află alături de voi în arenă. Doar unul poate fi câștigătorul, cel care supraviețuiește, conform regulilor impuse de Capitoliu. Nu știți ce vă așteaptă o dată ce veți face primul pas în direcția aleasă intuitiv și n-aveți nici cea mai vagă idee dacă o să reușiți să prindeți ziua de mâine.
Lăsați-vă imaginația liberă! Scrieți-ne despre cum vedeți voi arena în care ați fost plasați pentru Jocurile din acest an. Spuneți-ne ce arme sau obiecte v-ați grăbi să prindeți din jurul Cornului Abundenței, pentru a vă ajută să îi învingeți pe ceilalți concurenți. Imaginați-vă în mijlocul acțiunii și spuneți-ne care este strategia voastră și cum ați câștiga lupta pe viață și pe moarte, urmărită la TV de toți cunoscuții voștri!
Am de oferit 2 exemplare din “Jocurile Foamei” de Suzanne Collins, câte unul pentru cele mai originale și frumos scrise 2 “povești”.
Deadline înscrieri: 30 Septembrie 2011, ora 23:59.
Câștigătorii vor fi anunțați în cursul zilei de 1 Octombrie.
Frumos concurs :).Daca nu as avea seria Jocurile Foamei as participa si eu.JF e o serie superba pe care o ador.
Succes tuturor participantilor 🙂
Tocmai fiindcă vă este dragă această serie ar trebui să participați! Sunt sigură că nu duceți lipsă de scenarii care mai de care mai impresionante pentru aventurile din arenă 🙂
Foarte frumos concursul! Si foarte frumoasa seria! Cel putin asa se aude! Ieri mi-am cumparat si eu aceasta trilogie minunata si abia astept sa o devorez! Era ultima! Mi le-au dat pe cele din vitrina! Multumesc mult vanzatorului! Asadar, acum le am si nu mai particip la concurs! Oricum, succes tuturor si lasati-va imaginatia sa zburde! Merita si un an de gandire!
Sunt sigură că nu vă veți dezlipi de ele, până nu le terminați! Cu toate astea, ar fi interesant de văzut ce așteptări aveți în privința supraviețuirii din arenă sau cum vă imaginați că va arăta aceasta. Sper să vă răzgândiți în privința participării, chiar dacă nu va fi de dragul premiului 🙂
Bine! Acum chiar m-ai convins sa particip! Imi voi imagina si eu cum arata arena in care se desfasoara Jocurile Foamei! Pana nu voi termina de povestit pentru concurs nu ma voi apuca de citit! PROMIT! 🙂
Stropii de apa rece ca gheata imi cadeau pe fata. Ploua. Apa cadea din cer repezita, formand in jurul meu un paravan prin care nu mai vedeam aproape nimic. Nu desluseam decat oamenii infrigurati care stateau stransi pe marginile arenei si Cornul Abundentei, negru ca taciunele, stand intr-o margine departata a arenei cu forma circulara. Se auzeau ultimele zgomote. Dupa un moment, se lasa linitea. In curand aveam sa aud fluierul care anunta inceperea Jocurilor Foamei si simteam ca inca nu sunt pregatit. Trei, doi, unu … Fluierul nu suna, dar se auzi un scancet departat. Cativa dintre cei de langa mine au inceput sa alerge, si abia atunci mi-am dat seama ca Jocul incepuse. Am dat curs primului imbold si am pornit cu pasi repezi spre Corn. Tenisii rupti mi se prindeau in mocirla de pe arena, plescaind in jur apa murdara. Blugii tociti in genunchi erau acum plini de noroi, dar nu mai conta, trebuia sa lupt sau trupul meu avea sa putrezeasca aici, plin de viermi, sau avea sa fie mancat la cina, drept festin pentru invingator -prefer prima varianta-. Stropii mari inca imi bombardau fata cu viteza. Alergam cat puteam de repede. Mi-am indreptat privirea pironita in pamant catre corn si l-am vazut aproape. Picioarele nu aveau sa ma mai tina mult, dar am izbutit. Mi-am indreptat mana dreapta catre corn si am apucat o sabie cu taisul destul de ascutit si un pistol. Nu stiu cat de mult aveau sa reziste cele doua in fata armelor letale pe care le apucasera ceilalti, dar nu aveam ce face. din pacate erau ultimele!
Nu stiu cat de bine stiam sa lupt, dar trebuia sa castig! Trebuia sa raman viu, sa nu ma fac de ras in fata milioanelor de oameni care ma urmareau acum inmarmuriti la TV. Desi, sincer sa fiu, nu stiu cum ma puteau vedea prin perdeaua aceasta groasa de apa, dar cred ca prin ceata. Am vazut o umbra care se apropia de mine cu repeziciune si am indreptat pistolul spre el. Am apasat cu putere pe tragaci. Se auzi un pocnet ce imi asurzi urechile si umbra cazu gramada la pamant! Unul cazuse, mai erau 22 …
Lupta se desfasura intr-un ritm alert. Se auzeau pocnete, icnete de durere. Treceam pe langa cadavrele pline de sange care incepeau sa miroasa urat. Alergam disperat sa vad daca mai era cineva in viata, si atunci se arunca cineva asupra mea. M-a aruncat cat colo, golindu-mi plamanii de aer. Incercam nebuneste sa respir, insa aerul disparuse. Ma sufocam sub greutatea adversarului care ma tinea tintuit la pamant. Am scos mana strivita intre trupurile noastre si pipaiam neindemanetic pamantul cu ea. Am atins ceva rece, si mi-am dat seama ca era sabia. Am apucat-o in mana si mi-am adunat toate puterile pentru a o infige in spatele adversarului.
Adversarul slabise din stramtoare, scoase un scancet subtire, dupa care sangele ii navali suvoaie pe gura si pe nas, stropindu-mi fata si intrandu-mi in gura. Stateam inmarmurit si imi tineam respiratia, de frica sa nu ii inghit sangele. M-am impins putin in el si cazu de pe mine cu o bufnitura. M-am ridicat in picioare si ma uitam la el ingrozit. Ochii in erau rosii, si in loc de lacrimi, se scaldau in sange. Venele gatului erau violet si era gata sa explodeze. Corpul lui parca bolboresea. Tusi pentru ultima oara, dandu-si parca sufletul. Am ingenucheat langa el. Venele inca i se dilatau cu viteza, pana cand au bufnit, improscand totul in jur cu sange lipicios. Trupul ii era rupt pe jumatate. Ii puteam vedea inima care inca mai pompa incet, alaturi de celelalte organe incarligate in intestine. Zacea acum intr-o balta de sange, mi-am intors privirea, gata sa plec, cand inca o umbra sari deasupra mea. De data aceasta, am fost mai rapid: am scos pistolul din buzuner si am apasat pe tragaci. Un pocnet si umbra cazu lata la pamant. Doua secunde si totul izbucni intr-un ropot de aplauze. Pe cerul intunecat se inalta, din centrul arenei, globul negru cu binecunoscuta insemare JF. Asta inseamna ca nu mai ramasese decat un participant in viata. Si, daca eu traiam, insemna ca eu eram acela. Castigasem! Reusisem sa raman in viata! Inima imi tresalta de bucurie, aveam sa traiesc. Dar eram trist, gandindu-ma la celelalte 23 de vieti care au pierit! Dar, acesta era destinul. Cand unul traieste, altii mor. si nu puteam sa schimb asta niciodata, cel putin nu in Panem!
Excelent! Și felicitări pentru poveste! 😀 O adevărată luptă pe viață și pe moarte…
Multumesc pentru aprecieri! Am avut o inspiratie nebuna aseara … Si as fi continuat asa mult si bine, insa nu prea mai aveam spatiu! 🙂 Oricum, acum ma pot apuca de citit! 😀
Pentru ca tot vorbeam de Jocurile Foamei, va arat ceva! Pe blogul meu, prin luna august, am postat un desen facut de mine, dupa modelul posterului oficial al filmului! Ce parere aveti! Aveti linkul aici: http://laurentzyubooks.blogspot.com/2011/08/primul-sneak-peak-din-jocurile-foamei.html!
Foarte creativ, într-adevăr! 😀
Multumesc mult!
Si mie imi place! 🙂 bravo!
Multumesc mult Ioana! Si ma bucur foarte tare ca iti place! 😀
Voi posta si eu maine varianta mea:D
Cand am aflat ca urma sa particip la Jocuri am izbucnit in plans. Ce sanse puteam sa am eu impotriva altor 23 de participanti, dintre care mai mult de jumatate baieti?! Nu ma pricepeam deloc la manuirea armelor, asa ca am intrat in arena fara vreo speranta, luandu-mi adio de la viata si hotarandu-ma totodata sa nu ma lasa usor doborata. Partea proasta era ca eu nu puteam ucide, nici macar o musca, ce sa mai vorbim de o persoana in carne si oase. Asa ca planul meu era sa ii las pe ceilalti sa se lupte intre ei.
Am alergat spre Cornul Abundentei, permitandu-mi sa imi petrec cateva clipe analizand arena. Parea sa fie un relief destul de muntos, plin de paduri, insa consideram asta in avantajul meu. Stiam ca eram mai supla decat ceilalti participanti, iar conditia mea fizica era destul de buna – ma putam catara in copaci cu usurinta si puteam alerga destul de repede, cu siguranta mai repede decat baietii cei masivi din majoritatea celorlalte districte. Am ajuns prima la Corn, insa nu am stat sa ma bucur de reusita. Am insfacat un cutit si un colac de franghie – primele lucruri pe care am pus mana – iar apoi am alergat in padure.
In noaptea aceea nu prea am dormit, ci am stat catarata in copac, ascultand salvele de tun care anuntau cand un participant murise. Din ziua urmatoare nu imi amintesc prea multe, caci eram foarte obosita si infometata – plus ca stateam tot timpul cu ochii in patru si cu urechile ciulite, tot in copac, numarand disperata cati adversari mai ramasesera. A trebuit insa sa gasesc apa, asa ca am pornit in cautarea unui rau. L-am gasit imediat, din cauza zgomotului cascadei, insa imediat ca am ajuns acolo am intepenit: mai era o fata aplecata deasupra apei. O particica din mine striga „Hai, loveste-o!”, insa nu am putut face asta. In schimb m-am departat cativa pasi si, miscandu-ma rapid, am legat franghia la baza a doi copaci. Observasem ca fata nu avea vreun arc, asa ca speram sa alerge dupa mine si sa se impiedice de franghie – fiindca nu aveam nicio indoiala ca urma sa ma vada. Intr-adevar, imediat ce terminasem de facut ultimul nod fata s-a ridicat si m-a vazut. Fara sa scoata vreun sunet a pornit in fuga inspre mine, cu un cutit in mana, insa eu am fost mai rapida si eram deja departe cand am auzit-o cazand. Poate ca a cazut direct in cutit sau poate ca murise altcineva chiar in acel moment – cert e ca in clipa aceea a rasunat o salva de tun.
M-am urcat din nou la adapostul copacilor, de data aceasta mai aproape de cascada, caci, speram eu, zgomotul ei ma va acoperi. M-am trezit ceva mai tarziu, si asta doar din cauza a doua voci din apropiere. Apoi s-a auzit un tipat, de unde am dedus ca mai pierise un participant. Am indraznit sa arunc o privire printre frunze, insa ceea ca am vazut m-a umplut de groaza: baiatul ramas in viata se uita in sus, catre ramurile unui copac vecin cu al meu, probabil cautand pe cineva – adica pe mine.
Am incercat sa ma misc foarte incet, cu ochii pe arcul si sageata din mainile sale. Stiam ca daca as fi ramas in copac nu as fi avut vreo sansa, asa ca ma bazam din nou pe zgomotul cascadei in timp ce alunecam pe trunchiul copacului. Insa evident ca m-a auzit. Am avut noroc ca era unul dintre baietii masivi si greoi, asa ca eu incepusem deja sa alerg in zig-zag cand a tras el prima sageata, care mi-a si atins bratul. Apoi probabil ca si-a dat seama ca nu ma putea ochi printre copaci, caci l-am auzit cum si-a scos sabia din teaca de la brau. Nu puteam insa gandi limpede, eram prea panicata din cauza ca urma sa mor, asa ca m-am impiedicat chiar la marginea raului si am cazut lata. Am avut totusi puterea sa ma intorc spre adversar, pentru a-l privi in ochi in clipa cand urma sa-mi dea lovitura de gratie, si sa imi scot cutitul, ca o gluma la adresa armei sale.
Au trecut cateva clipe pana cand s-a ivit dintre copaci, cu sabia atarnandu-i greu in mana si rasufland si mai greu, cu ochii fulgerandu-i de furie. Atunci s-a intamplat. A ridicat sabia deasupra capului, stand cu fata spre mine si cu spatele spre cascada. Insa fericirea care i se citea pe fata m-a enervat; mi-am adunat ultimele puteri si l-am impins cu ambele picioare, privindu-l cum aluneca pe pietrele umede, direct spre cascada si apoi dincolo de ea. In clipa urmatoare eram deja in picioare, cu mana intinsa dupa el – nu intentionasem si il imping chiar atat de tare, ci doar sa il dezechilibrez pana cand reuseam sa ma ridic. Dar era prea tarziu. Salva de tun, precum si cantecul de fanfara m-au convins ca eram ultimul participant. Invinsesem.
Am izbucnit in plans, cu lacrimile curgandu-mi pe cele cateva zgarieturi primite in tot acest „joc”. Probabil ca spectatorii erau dezamagiti, caci nu cred ca ma vazusera prea mult pe ecran. Probabil credeau ca plang de fericire; insa nu era asa, nu eram deloc mandra de „reusita” mea: ranile trupesti urmau sa mi se vindece curand, insa cele sufletesti, precum si amintirile din arena vor ramane vii pentru totdeauna.
Mi-e dor de mare si de senzatia de libertate ce mi-o ofera.
Ma doare capul…de fapt simt durerea prin toti porii,e ca si cum as respira durere nu doar as simti-o, dar sunt deja in ARENA si realizez cu ultimele forte ca trebuie sa ma ridic! TREBUIE daca maine mai vreau sa vad soarele, TREBUIE ca sa mai pot respira inca odata in viata aerul sarat al marii…
Simt sangele cald cum mi se prelinge pe fata, simt inca durerea din umarul drept de la puternica lovitura de sabie ce am primit-o iar narile ma inteapa de la mirosul greu de MOARTE din jurul meu.
Nici nu intrasem bine in ARENA ca am si fost izbita de un monstru colosal.Din fericire reusesc sa ma dezmeticesc relativ repede. Am impresia ca in ARENA timpul insusi se schimba iar clipele par ore (e o alta lume, imi zic in minte ) .
Ma ridic si apuc in graba din CORNUL ABUNDENTEI o sabie lunga si mult prea grea pentru mine.Uit de toti din afara arenei de cei prezenti si de cei din fata televizoarelor si ma simt ca un Atlas cu lumea toata pe umerii mei. Incerc sa ma incurajez singura si dau valori mesianice luptei ca si cum de supravietuirea mea depinde tot universul.
Ma uit in jur…doar doi mai sunt in picioare, restul sau ucis deja intre ei…trebuie sa simt mirosul sarat de mare …iar adversarii sunt si ei la fel de obositi ca si mine…pot sa o fac.
NU DIN NOU!!! O alta lovitura , de data asta adanc in picior, simt sangele cum imi incalzeste pulpa. Cu toata forta reusesc sa-mi implant sabia in monstrul cu chip de om din fata mea si savurez ca in transa cum din trup i se scurge viata (sunt la fel de monstru ca si el, dar trebuie sa traiesc!).
Bluza imbibata de sange mi se lipeste de corp si-mi ingreuneaza miscarea.Dintr-o singura smucitura scap de ea…
…sunt fata in fata cu MOARTEA. Il privesc fix si nu realizez cand sabia lui mi se opreste in tampla,ametesc iar el se clatina pe picioare…reusesc sa raman lucida…soare…si profit de momentul lui de slabiciune ca sa-i retez capul cu ultimele puteri.
Cad…intuneric…ma doare capul.
Lumea aclama dar acum vreau doar sa dorm si poate sa simt …mirosul sarat al marii.
Cand m-am trezit era inca intuneric. Simteam pamantul umed si rece, iar in jur se auzueau zgomotele facute de animalele nocturne. Nu vedeam nimic in jur si nu indrazneam sa ma misc pentru a nu atrage atentia asupra mea. Stiam de anii trecuti care erau regulile jocului, insa nu mi-am inchipuit ca voi ajunge in Arena.
Trebuie sa ma gandesc la o strategie daca vreau sa supravietuiesc. Nu va fi usor, dar nici imposibil. Si eu, si restul de 23 de participanti suntem doar niste copii alesi la intamplare.
Trebuie sa gasesc o arma. De preferabil una cu care sa pot ataca de la distanta. Nu as avea nici o sansa intr-o lupta corp la corp. Armele sunt insa ascunse prin padure si pe intuneric sansele sa gasesti vreuna sunt practic zero. Va trebui sa astept rasaritul. Trebuie insa sa ma misc repede si preferabil fara sa fiu vazut.
Parca incepe sa se lumineze. E timpul sa cercetez zona. Abundenta de arbusti imi permite sa ma misc cat de cat fara sa fiu vazut, insa trebuie sa ma opresc des pentru a asculta sunetele din jur.
Odata cu moartea unui jucator cate un tunet puternic strabate padurea. Inca nu am auzit niciunul.
Se vede ceva lucind in soarele diminetii. Ma apropii cu prudenta. Riscul sa fie o capcana este destul de mic tinand cont ca jocurile abia au inceput, insa e mai bine sa fi precaut daca vrei sa traiesti. Este un cutit! Nu imi este foarte folositor ca arma. Sunt prea firav si prea mic de statura dar imi poate fi de folos.
Deodata un tunet puternic face aerul sa vibreze. Pasarile se opresc din ciripit. Deja un jucator a fost eliminat. Trebuie neaparat sa gasesc o arma. Lucrurile incep sa se precipite. Lupta in Arena dureaza maxim doua zile. Combatantii nu primesc nici apa, nici mancare. Singura sursa de apa este roua de dimineata de pe frunze. Din pacate nu ai in ce sa aduni pentru a o folosi pe timpul zilei.
Intr-un copac zaresc ceva ce seamana cu un buzdugan. Este prea mare si prea greu pentru a-l putea cara dupa mine. De folosit nici nu se pune problema! Il dau jos si il ingrop la radacina unui maracine. Poate imi va fi de folos mai tarziu. Pornesc mai departe in cautarea altei arme. Dupa jumatate de ora gasesc o arbaleta cu doua sageti. In sfarsit o arma pe care o pot folosi! Intre timp s-a mai auzit un tunet. Am ramas 22. Odata cu soarele incepe sa urce si temperatura. La mijlocul zilei temperatura va atinge 40 de grade. Ar trebui sa ma ascund o perioada. Gasesc o scorbura intr-un copac batran si uscat. Este la 4-5m de sol, insa iedera care il acopera ma va ajuta sa acopar intrarea in scorbura. Ma folosesc de lianle iederei si de cutit pentru ma catara in copac. Scorbura nu este mare; stau destul de inghesuit insa voi fi destul de ferit de atacuri. Trag ramurile iederei astfel incat sa acopere in totalitate scorbura.
Planul meu este sa astep pana spre seara in speranta ca vor ramane cat mai putini jucatori. Incerc sa imi conserv energia. Poate reusesc sa si atipesc un pic desi adrenalina imi tine simturile treze.
Aproape toata ziua am petrecut-o in scorbura. S-au auzit inca 16 tunete. Am mai ramas doar 6. Noaptea este aproape.
Am decis sa raman si peste noapte tot aici. Sunt bine protejat si impotriva animalelor. Pe timpul noptii s-au mai auzit inca doua tunete. Jumatate de noapte am stat treaz. Imi este foame si foarte sete iar picioarele imi sunt amortite. Este timpul sa ies din ascunzatoarea mea si sa incerc sa ii infrunt pe cei 3 supravietuitori. Am reusit sa imi astampar setea cu roua de pe frunze insa, foamea nu imi da pace. In departare se aude un zgomot metalic slab. Ma indrept incet si prudent catre ceea ce pare a fi lupta dintre doi jucatori. Deodata se lasa linistea.
Dupa doua secunde se aude si tunetul. Ma opresc si ascult ascuns printre arbusti. Se aude un fosnet in apropiere.
Inima imi bate cu putere iar arbaleta imi tremura in maini. Am doar doua sanse sa il nimeresc. Daca nu, sunt un om mort. Schiopatand si plin de sange apare si invingatorul luptei anterioare. Pare destul de slabit. Incerc sa ii tintesc pieptul dar parca mainile nu vor sa ma asculte. Inchid ochii si trag intr-o succesiune rapida ambele sageti. Se aude un geamat si o bufnitura.
Deschid ochii si imi vad adversarul in genunchi cu mana la piept. Una din sageti si-a atins tinta si este acum aproape complet infipta in plamanul drept. Nu avea cum sa supravietuiasca insa agonia va fi lunga pentru el. Nu indraznesc sa fac inca nici o miscare. Chiar si asa, grav ranit, reprezenta
inca o amenintare. O suieratura puternica se aude din spatele meu urmata de o caldura puternica in zona inimii. O sageata lunga si argintie imi strabate pieptul. O a doua sageata imi trece pe langa ureche si se infige in gatul adversarului meu care abia mai respira. Apuc sa ma intorc doar pentru a vedea cum o a treia sageata porneste catre mine din arcul lung al unei fete zvelte cu ochii verzi.
Ingenios finalul! Ma bucur pt fata cu ochi verzi:D