De ceva vreme filmele documentare mi se par din ce în ce mai apropiate de filmele artistice. Și nu doar prin felul în care sunt concepute, ci prin acel amalgam de nedezlegat, care caracterizează opera de artă în general, dintre formă și conținut, în care documentul și arta fac corp comun. Oare și realitatea cu ficțiunea?

Am avut prilejul să văd episodul cu Jan Karski din celebrul film-document Shoah de Claude Lanzmann (fie el şi trunchiat, din câte am citit). Numele luptătorului din Rezistența poloneză mi-era aproape necunoscut, ca şi numele celorlalţi martori ai exterminării intervievaţi de Lanzmann. Am citit cartea lui Yannick Haenel (traducere de Ion Doru Brana) cu gândul la o biografie romanescă despre un om deosebit, un erou, aşa credeam. Şi am descoperit un roman original ca mod de concepţie. Un roman documentar în primele două părți – descrierea mărturiei lui Karski din filmul lui Lanzmann şi rezumatul cărţii scrise de polonez în engleză, Story of a Secret State – şi  fictiv în a treia parte, un monolog al personajului însuşi dezvăluindu-şi motivele tăcerii după ce atâta vreme vorbise în gol, depunând mărturie despre ceea ce văzuse.

Polemica dintre Lanzmann și Haenel referitoare la acest roman nu mi se pare deloc una care are vreo importanță pentru mesajul cărţii așa cum l-am perceput eu. Lanzmann îl acuză pe scriitor că „a falsificat istoria“, în vreme ce Haenel ripostează prin dreptul său de a recurge la ficţiune pentru a vorbi despre Karski. Istoricii s-au pronunțat şi ei în favoarea sau în defavoarea unui… roman, e adevărat că despre un personaj real. Legătura dintre istorie şi literatură e într-adevăr o temă de dezbătut. Un istoric mai comprehensiv, Florent Brayard, a recunoscut că „romancierii pot să ofere propria înţelegere a istoriei“, mai ales azi, când orice discurs, chiar şi acela al unui istoric, este o interpretare a documentelor.

Dar poate că Jorge Semprun, dintre cei care s-au exprimat în privința romanului lui Haenel, este cel ale cărui vorbe m-au pus pe gânduri:

„În materie de literatură, nu există tabuuri, ci reguli morale pe care fiecare trebuie să și le fixeze.“

Părerea mea de cititor e că aceste reguli sunt fixate cu justețe în romanul scriitorului francez. Polemica deviază de la mesajul cărţii, care este mesajul unui mesaj. Și nu se referă neapărat la exterminarea evreilor în cel de-Al Doilea Război Mondial şi la pasivitatea Aliaţilor, ci la un lucru mult mai important şi care nu privește doar trecutul, ci prezentul şi viitorul omenirii: e o mărturie despre „criminalitatea inerentă speciei“, despre răul din om, care, odată încolţit, devine de nestăpânit și poate duce la forme extreme, ca Holocaustul/Shoahul (sau, cum spunea Jorge Semprun, pur şi simplu Exterminare), Gulagul sau la  alte războaie fals duse în numele „păcii şi armoniei între popoare“ sau în numele civilizării şi creştinării, dacă ar fi să coborâm ceva mai mult în istorie.

Apelând la procedeul „ficţiunii intuitive“, Haenel ne dezvăluie prin Jan Karski ceea ce conţine „cutia neagră a istoriei secolului XX“, cum spunea chiar autorul într-un interviu cu Bernard Loupias. Jan Karski e un alt nume pentru Vassili Grossman, pentru Soljeniţîn, pentru Monseniorul Ghika și pentru alţi eroi (mulți neştiuţi) aparent învinşi, dar care nu reprezintă altceva decât „celălalt nume al victoriei“.

În partea a treia a romanului, personajul Jan Karski se întreabă: „Dacă o carte nu schimbă cursul Istoriei, este ea o carte cu adevărat?“ Se referă desigur la cartea lui, pe care a scris-o în 1944, un bestseller la vremea aceea, dar care nu a schimbat cursul Istoriei. Poate de aceea a tăcut atâta amar de ani, până la interviul cu Lanzmann. În roman personajul îşi justifică tăcerea, nopţile albe: „Oamenii mor, dar cuvintele nu mor niciodată, spunea el [un rabin – n.m.], iar doliul meu era înainte de toate un mod de a avea grijă de aceste cuvinte, de a le lăsa să răsune în tăcere.“ Și în această credință în nemurirea cuvintelor, dincolo de orice polemici, se întâlnesc filmul documentar al lui Lanzmann și romanul documentar al lui Haenel.

Romanul lui Yannick Haenel trebuie citit ca O zi din viața lui Ivan Denisovici de Soljeniţîn sau Cartea fericirii de Nicolae Steinhardt pentru mesajul lor despre potenţialul răului din om şi pentru mărturiile celor care s-au confruntat cu răul exterminator şi au reușit să rămână juşti, să-şi păstreze semeţia privirii asemenea călăreţului polonez pictat de Rembrandt. Experienţa lor pusă în cuvinte, într-o carte de memorii sau într-o operă de ficţiune, e cea care contează. Literatura nu poate schimba cursul Istoriei, cuvintele nu sunt întodeauna auzite, dar fiecare individ, citindu-le, devine mesagerul unui adevăr despre om care ne poate ajuta să trăim mai bine unii cu alţii, depășind împărţirea primară între victime şi călăi, prăzi şi vânători.