Fragment din Renegatul, de Robyn Young

Renegatul
Renegatul, a doua carte a seriei lui Robyn Young, continuă povestea lui Robert de Bruce începută în Rebeliunea. Intrigi, lupte pentru putere, libertate şi independenţă şi bătălii glorioase şi sângeroase vă aşteaptă în acest nou volum.

După ce a cucerit tronul Angliei, Regele Edward se îndreaptă spre Scoția, hotărât să o cucerească. Un singur om îi stă în cale. Robert Bruce e hotărât să ajungă el însuși pe tronul Scoției. Dar și alții râvnesc la coroană și se coalizează împotriva lui. El e oricând gata să moară pe câmpul de luptă. Și totuși, ce sacrificii trebuie să mai facă pentru a-și atinge scopul?

Vă invităm să citiţi în avanpremieră un fragment din a doua carte a seriei Rebeliunea.

Mașinile de asediu se înălţau în ceaţă, siluete monstruoase devotate distrugerii. Englezii care le manevrau îi dăduseră fiecăreia câte un nume. Învingătorul. Ciocanul. Mistreţul. Fiecare era încărcată, pregătită să înceapă o nouă zi de stricăciuni.

La un răcnet al inginerilor, vinciurile fură eliberate și braţele descriseră arcuri prin aer, azvârlindu-și încărcătura către zidurile și turnurile din gresie ale castelului. Bolovanii își loviră ţintele cu bubuituri care-ţi spărgeau timpanele. Praful și mortarul ţâșniră din locul impactului și într-unul dintre turnurile gemene ale porţii se ivi o spărtură. În timp ce sfărâmăturile cădeau plescăind în șanţul plin cu apă, strigătele inginerilor răsunară din nou și, pe dată, oamenii începură să tragă de frânghii, lăsând în jos braţele mașinăriilor și ridicând masivele coșuri cu greutăţi aflate la celălalt capăt. Când braţele fură coborâte, câte o minge uriașă de piatră, special tăiată, fu rostogolită în fiecare praștie. Era povestea lui David și Goliat. Numai că acum uriașul era cel care avea piatra în pumn, iar șaizeci de ostași scoţieni se ascundeau în spatele zidului ca niște Davizi lipsiţi de speranţă.

Dincolo de agitaţia liniei de asediu, înghesuită între palisada de pământ a castelului și acareturile sale, căzute în mâinile englezilor cu o zi în urmă, se întindea o tabără în fierbere, adăpostind trei mii de soldaţi. Fumul se ridica deasupra focurilor, amestecându-și palele cenușii cu ceaţa dimineţii. Mirosul de carne fiartă venit dinspre ceaune se contopea cu duhoarea de bălegar și cu putoarea latrinelor săpate în pământ. Locul era o mare de culori, de la tunicile și mantiile cavalerilor și până la steguleţele din vârfurile lăncilor și la stindardele înălţate deasupra marilor suite ale conţilor englezi.

În centrul taberei, regele Edward privea cum erau reîncărcate mașinile de război. Cu o statură de peste șase picioare, se înălţa cu un cap deasupra tuturor, un turn printre ceilalţi bărbaţi. Tunica lui stacojie era împodobită cu trei lei aurii, iar pe dedesubt o cămașă de zale și o armură din plăci de metal făceau silueta lui musculoasă să pară și mai masivă. Barba, albă ca pana de lebădă, la fel ca părul, îi era tăiată brutal de scurt și nu-i îmblânzea expresia mohorâtă. Unica urmă de fragilitate a acestui chip era pleoapa lăsată, un defect moștenit de la tatăl său și care devenise mai pronunţat de când împlinise șaizeci de ani. Cu coroana aurită pe cap și cu spada zgâriată prinsă la șold, era întruchiparea puterii și a maiestăţii, inspirând comparaţii cu marii războinici de odinioară: Brutus, Roland, Charlemagne. Arthur.

Mașinăriile lansară o nouă canonadă și Edward urmări proiectilele cu privirea. Era abia cea de-a doua zi a asediului și deja zidurile suferiseră vătămări. Avea să mai treacă însă mult până să dărâme construcţia. Castelul Caerlaverock, în formă triunghiulară, ca un scut, cu turnuri la fiecare vârf, stătea singuratic înconjurat de apele șanţului, cu puntea mobilă ridicată. Construit cu abia treizeci de ani în urmă, avea reputaţia de a fi una dintre cele mai redutabile fortăreţe ale Scoţiei. Îndărătul lui se întindeau mlaștinile sărate și limbile noroioase ale estuarului Solway, dincolo de care se afla Anglia. După căderea fortăreţei din Lochmaben a familiei Bruce, Caerlaverock devenise noua poartă către vestul Scoţiei. Era cel dintâi obstacol de care se izbise în această campanie.

– Maiestate!

Humphrey de Bohun se ivi alături de el. Purta o tunică albastră străbătută de o bandă lată, albă, și împodobită cu șase lei aurii. Părul lui castaniu era acoperit cu o glugă de zale care îi încadra chipul lat, iar coiful și-l ducea la subraţ.

– Lucrul la turnul de asediu înaintează bune, sire. Inginerii cred că va fi gata înainte de sfârșitul săptămânii. Odată ce va fi coborât în șanţ, vârful ar trebui să-i ajungă suficient de sus pentru ca oamenii să poată escalada zidul. Asta, desigur, dacă fortăreaţa nu va cădea până atunci.

Humphrey își mută privirea către castel și regele îi observă foamea din ochi. Tânărul îi urmase tatălui său drept Conetabil al Angliei și conte de Hereford și Essex cu trei ani în urmă și odată cu aceste ranguri părea să fi moștenit aceeași privire intensă, ca și cum în dosul ochilor săi verzi ar fi ars în permanenţă vreun gând, vreo patimă. În ultimul timp, Edward văzuse o înflăcărare similară și în privirile altor membri ai Mesei sale Rotunde, legaţi de el – asemenea cavalerilor lui Arthur – prin jurăminte mai puternice decât cele de vasalitate sau de credinţă. Pentru toţi, războiul devenise o cauză personală. Unii dintre ei, cum era Humphrey, își pierduseră vreo rudă răpusă de armele scoţienilor. Alţii luptau pentru recompensele promise sau pentru glorie. Dar toţi erau aici ca să se răzbune pe cel a cărui trădare se înfipsese în rândurile lor ca un pumnal otrăvit, un bărbat pe care odinioară îl numiseră frate.

Robert Bruce.

Numele era ca un ghimpe în carnea lui Edward. Ultimele vești spuneau că Bruce renunţase la poziţia sa de Protector al Scoţiei și dispăruse, lăsând în urmă numai o tăcere înnebunitoare, neliniștitoare. Speranţa regelui era că, dacă îl putea găsi cineva pe Bruce, acela era Adam, dar de luni bune nu mai primise nicio veste de la gascon.

– Diviziile sunt pregătite? îl întrebă el pe Humphrey.

– Dacă atacăm castelul cu turnul de asalt și oamenii noștri reușesc să coboare puntea mobilă, fiul vostru va conduce atacul principal. Așa cum aţi poruncit.

Regele simţi unda de îndoială din vocea tânărului.

– Nu crezi că-i pregătit?

Humphrey șovăi înainte să răspundă:

– Cred că e un asalt dificil pentru un comandant neîncercat, sire.

Regele examină mulţimea din jurul pavilionului regal și ochii săi ageri îl descoperiră pe fiul său. Edward, care mai avea numai câteva săptămâni până să împlinească șaptesprezece ani, era leit el în adolescenţă: același păr blond și același chip prelung și colţuros. În ultimul an băiatul crescuse în înălţime și începea să pună mușchi pe el, sugerând că avea să-i moștenească și statura impunătoare. Stătea alături de însoţitorii săi, toţi fii de lorzi și conţi, cu excepţia lui Piers Gaveston, care își datora poziţia bunăvoinţei regelui. Fiu al unui cavaler gascon loial, Piers i se păruse tovarășul ideal pentru tânărul Edward. De atunci, cei doi deveniseră nedespărţiţi, dar în timp ce fiul său părea mulţumit să-și petreacă zilele pescuind și lenevind în aer liber, Piers era cel care își dobândise o reputaţie războinică remarcabilă. Era chipeș, fermecător, arogant și la curte începea deja să se vorbească despre curajul pe care-l dovedise în turniruri, în timp ce moștenitorul tronului era mulţumit să stea în umbra lui. Regele decisese că această stare de lucruri trebuia să se schimbe pe durata campaniei și de aceea îi încredinţase fiului său comanda a jumătate din armata engleză.

– O victorie aici va fi un bun început pentru el. Eu am condus prima mea campanie când eram de vârsta lui. A venit vremea să fie supus încercării. Războiul ăsta și viitoarea lui căsătorie sunt prilejuri bune.

Regele se răsuci, privindu-l pe Humphrey cu toată atenţia.

– Și dacă tot veni vorba de asta, știu că ai început să-ţi petreci timpul cu fiica mea.

O ușoară roșeaţă se ivi în obrajii contelui.

Edward râse scurt și cu asprime.

– Nu te teme, Humphrey. De la moartea contelui John m-am tot gândit să-i găsesc fiicei mele un nou peţitor. După ce se termină campania, vom discuta despre asta.

– Sire, aș fi onorat…

Edward, însă, nu-l mai asculta. Privirea îi fusese atrasă de o trupă de călăreţi care înainta prin tabără, călăuzită de patru cavaleri regali. Cu o ostilitate subită îl recunoscu pe bărbatul corpolent din fruntea acesteia, călare pe un cal negru, solid. Era Robert Winchelsea, arhiepiscop de Canterbury. Era însoţit de o suită de preoţi în haine negre și de doi bărbaţi ce păreau a fi străini, în sutane stacojii somptuoase și cu pălării împodobite cu pietre preţioase. Remarcându-le aspectul bătător la ochi, care îmbina smerenia cu bogăţia, Edward fu sigur că știa deja de unde veneau. Arătau ca niște membri ai curiei papale din Roma. Ostilitatea regelui se schimbă în neliniște.

3 Commentarii

  1. Alessia 02/02/2017 Reply
  2. Ciprian 17/02/2017 Reply
    • ADMIN 20/02/2017 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *