În continuare, vă invităm să citiţi un fragment din capitolul Cum şi-au pierdut oamenii în mod repetat speranţa şi felul în care noi întâlniri, precum şi o nouă pereche de ochelari au reînviat-o

Ceea ce le facem altor oameni şi ceea ce vedem în oglindă când ne privim depinde de cunoştinţele noastre despre lume, de ceea ce considerăm noi că ar fi posibil, de ce amintiri avem şi dacă loialitatea noastră este faţă de trecut, prezent sau viitor. Nimic nu ne influenţează capacitatea de a face faţă dificultăţilor existenţei mai mult decât contextul în care le vedem; cu cât avem mai multe contexte din care putem alege, cu atât mai puţin dificultăţile par inevitabile şi de netrecut. Faptul că lumea a devenit mai plină ca oricând de complicaţii de orice fel ar putea sugera la început că este mai greu de găsit o cale de ieşire din dilemele noastre, dar, în realitate, cu cât sunt mai multe complicaţii, cu atât sunt și mai multe crăpături prin care putem să ne târâm. Caut golurile pe care oamenii nu le-au reperat şi indiciile care le-au scăpat.

Încep cu prezentul şi o iau în sens invers, la fel cum încep cu ceva individual şi trec la universal. Ori de câte ori am trecut peste un impas în ceea ce mi-am propus să fac, aşa cum au arătat studiile de caz ale unor persoane pe care le-am întâlnit, am căutat o cale de ieşire prin plasarea lor pe fundalul întregii experienţe umane din toate secolele, întrebându-mă cum s-ar fi comportat, în loc să se bazeze doar pe propriile amintiri, dacă ar fi avut posibilitatea să le folosească pe cele ale întregii omeniri.

Fireşte, amintirile omenirii sunt stocate astfel încât să nu fie uşor de folosit. Fiecare civilizaţie, fiecare religie, fiecare naţiune, fiecare familie, fiecare profesie, fiecare sex şi fiecare clasă are propria sa istorie. Oamenii au fost până acum interesaţi în principal de propriul arbore genealogic şi, prin urmare, nu au revendicat întreaga moştenire în care s-au născut, moştenirea experienţei trecute a tuturor. Fiecare generaţie caută numai ceea ce crede că îi lipseşte şi recunoaşte doar ceea ce ştie deja.      Vreau să prezint moştenirea nu trecând cronologic prin faptele celor decedaţi, ci în aşa fel încât indivizii să poată face uz de acele părţi ale moştenirii lor care vizează obiectul interesului lor. În trecut, când nu ştiau ce vor, când îşi pierdeau simţul orientării şi totul părea să se prăbuşească, oamenii îşi găseau în general alinare schimbând centrul viziunii lor, mutându-şi atenţia altundeva. Ceea ce părea odată extrem de important dintr-odată devine greu de observat. Idealurile politice intră brusc în colaps şi sunt înlocuite cu preocupări personale, materialismul urmează idealismului şi, din când în când, religia se întoarce. Vreau să arăt modul în care priorităţile se schimbă azi şi ce fel de ochelari sunt necesari pentru a le observa. În cursul istoriei, oamenii şi-au schimbat în repetate rânduri ochelarii prin care au privit lumea şi pe ei înşişi.

În anul 1662, începutul unei schimbări majore a atenţiei a fost marcat de înfiinţarea Societăţii Regale din Londra. A fost necesar, au spus fondatorii săi, pentru că oamenii nu ştiau ce sau cum să caute. Aceşti oameni de ştiinţă şi succesorii lor au descoperit imense teritorii pentru explorare, făcând lumea să arate destul de diferit. Dar descoperirea ştiinţifică este o activitate de specialitate; cei mai mulţi oameni pot privi admirativ, dar nu-i ajută să decidă cum să-şi conducă viaţa de zi cu zi.

În secolul al XIX-lea, schimbarea atenţiei a devenit mai frecventă şi astfel mult mai confuză. Călătoria lui Alexis de Tocqueville în SUA în 1831 a fost inspirată de convingerea că America i-ar putea oferi o privire în viitor şi că ar putea descoperi acolo ce lucruri uimitoare ar putea face cu libertatea; reforma instituţiilor politice pentru a le face mai democratice a devenit obiectivul tuturor celor angajaţi în căutarea fericirii; dar Tocqueville s-a întors cu avertismente despre tirania iminentă a majorităţii şi despre faptul că nu există încă un loc în care minorităţile să fie satisfăcute în totalitate. În acelaşi an, incursiunea lui Darwin în regnul animal, despre care oamenii cred de-atunci că există în beneficiul lor, a comutat atenţia de la lupta pentru viaţă, care domina vizibil, din ce în ce mai mult, fiecare aspect al existenţei. Dar Darwin însuşi s-a plâns că doctrinele sale l-au făcut să se simtă „ca un daltonist“ care şi-a pierdut „gusturile estetice superioare“ şi că mintea i-a devenit „un fel de maşină de măcinat legi generale din marea colecţie de fapte“, provocând o „pierdere a fericirii“ şi o „slăbire a părţii emoţionale a naturii noastre“.

Incursiunea lui Marx în suferinţele clasei muncitoare şi invitaţia lui la revoluţie au dezbinat lumea timp de un secol, deşi curând a devenit evident că revoluţiile sunt incapabile de a-şi ţine promisiunile, oricât de oneste ar fi ele. Apoi, în ultimii ani ai secolului, Freud s-a angajat într-o incursiune în inconştientul nevroticilor din Viena, care a schimbat viziunea asupra lor înşişi, îngrijorările şi destinatarul acuzelor, dar speranţa că odată cu înţelegerea va veni şi iertarea nu a dat roade. Toţi aceşti gânditori au pus ideea de conflict în centrul viziunii lor. Lumea continuă să fie urmărită de această idee. Chiar şi cei care doresc să elimine conflictele folosesc metodele ei de a lupta.

Originalitatea timpurilor noastre constă în faptul că atenţia este comutată de la conflict la informaţie. Noua ambiţie este aceea de a preveni dezastre, boli şi crime înainte ca ele să apară şi de a trata lumea ca pe un întreg; intrarea femeilor în sfera publică întăreşte provocarea tradiţiei, conform căreia cucerirea este scopul suprem al existenţei; mai multă atenţie este acordată înţelegerii emoţiilor altor oameni decât pentru a crea şi a distruge instituţii. Deocamdată, o mare parte din acţiunile oamenilor, în ciuda acestor noi dorinţe, este guvernată de vechile tipare de gândire. Atât politica, cât şi economia au fost lipsite de putere în faţa îndărătniciei unor mentalităţi adânc înrădăcinate. Mentalităţile nu pot fi modificate prin decret, deoarece se bazează pe amintiri, care sunt aproape imposibil de ucis. Dar este posibil să se extindă amintirile cuiva prin extinderea orizonturilor, iar odată realizat acest lucru sunt mai puţine şanse să cânte la nesfârşit aceleaşi vechi melodii şi să repete aceleaşi greşeli.

Cu cinci sute de ani în urmă Europa a trecut printr-o Renaştere, ca urmare a patru noi întâlniri, a impregnării cu patru noi stimulente, a lărgirii orizonturilor sale. În primul rând a reînviat uitatele amintiri de libertate şi frumuseţe. Dar s-a limitat la greci şi romani. În această carte, am încercat să cercetez amintirile întregii omeniri şi să le folosesc pentru a amplasa dilemele prezente într-o perspectivă care nu este dominată de ideea de conflict perpetuu. În al doilea rând, în Renaştere, Europa şi America au fost logodite cu ajutorul noilor tehnologii; dar a fost mai mult o descoperire geografică a unui continent decât o descoperire reciprocă a oamenilor ca indivizi; locuitorii globului încă nu se aud și nu-și vorbesc, deşi există tehnologie care să le permită să vorbească cu oricine şi oriunde. Am investigat de ce urechile rămân astupate şi cum pot fi ele desfundate. În al treilea rând, Renaşterea s-a bazat pe o idee nouă a importanţei individului. Dar a avut o fundaţie fragilă, fiindcă indivizii depindeau de aplauze constante şi de admiraţie pentru a le susţine.

În lume ducem lipsă de aplauze şi de respect. Am căutat metode de sporire a ofertei. În cele din urmă, Renaşterea a implicat o nouă idee despre ceea ce ar trebui să însemne religia. Scopul tuturor religiilor este de a atrage oamenii împreună, dar, pe de altă parte, ele i-au separat. Istoria lor este neterminată. Am căutat dincolo de neînţelegerile lor valorile spirituale pe care le împărtăşesc,

nu numai între ei, ci şi cu necredincioşi.

Se ştie şi s-a scris suficient despre elementele care despart oamenii; scopul meu este acela de a investiga ceea ce au în comun. Aşa că m-am concentrat în special asupra modului în care s-au întâlnit. În opinia mea, căutarea de noi şi vechi relaţii, ambele apropiate şi îndepărtate, a fost cea mai importantă preocupare omenească de-a lungul istoriei, cu toate că a fost mascată sub mai multe denumiri, mergând pe căi diferite. Întâlnirea cu Dumnezeu a reprezentat scopul suprem al tuturor acelora pentru care sufletul este o scânteie divină. Fascinaţia unui erou sau a unui guru a fost centrul maturizării. Viaţa personală a fost dominată tot mai mult de goana după „cealaltă jumătate“.

Părinţii s-au luptat din ce în ce mai mult să fie pe aceeaşi lungime de undă cu copiii lor. O bună parte a culturii a fost reprezentată de procesul prin care artiştii au fost recunoscuţi ca exprimând sentimente ale unor oameni pe care nu i-au întâlnit. Cele mai multe gânduri au fost flirturi cu gândurile altora, vii sau morţi. Banii şi puterea, oricât ar reprezenta ei o obsesie, au fost în cele din urmă un mijloc pentru un scop mai intim. Investighez modul în care omenirea a devenit confuză cu privire la scopul ei şi cum este posibil să câştige un nou simţ al direcţiei.

Atunci când oamenii au privit dincolo de mediul lor familiar, când au învăţat să citească şi să călătorească, au descoperit că mulţi străini le împărtăşesc emoţiile şi interesele. Dar contactele fructuoase între ei au fost foarte rare. Cei foarte puţini care s-ar putea înţelege sau simpatiza reciproc sau care s-ar asocia în aventuri pe care nu le-ar putea întreprinde singuri nu s-au întâlnit încă. Acum, că pentru prima oară o comunicare mai bună a devenit una dintre priorităţile umanităţii, nicio viaţă nu poate fi considerată trăită pe deplin dacă nu a beneficiat de toate întâlnirile posibile. Astăzi speranţa este susţinută mai ales de perspectiva de a întâlni oameni noi.