Prin anii 1980, mă uitam cu gura căscata la TVR la serialul Conexiuni produs de BBC. „Conexiunile“ respective sugerau că realizări, invenţii şi evenimente istorice din toată lumea se dezvoltaseră succesiv unele din altele, dar în mod interconectat, până determinaseră un salt tehnologic important. Creatorul şi naratorul serialului era James Burke şi mă mesmeriza cu capacitatea lui de sinteză din sumedenie de domenii culturale. După vreo douăzeci de ani aceeaşi senzaţie mi-a transmis-o Greil Marcus, jurnalist şi critic de muzică rock; uneori descrierea unui cântec care-i place mi se pare mai bună decât cântecul în sine.

Marcus a studiat ştiinţele politice şi a fost primul critic muzical al revistei Rolling Stone, apoi a scris cărţi celebre pentru muzica rock şi pentru conexiunile ei cu arhetipuri culturale; într-o singură frază sare de la o piesă rock, la situaţioniştii francezi, teoreticienii mass-media şi o reclamă publicitară, pe care le leagă impecabil laolaltă. Este un om cult şi te face să te simţi cult :D. Pe lângă articole, eseuri şi recenzii pentru Rolling Stone, a intervievat personalităţi culturale, iar în 1979 a stat de vorbă cu Ford Coppola după lansarea lui Apocalipsul acum.

N-o să uit niciodată deconstrucţia impecabilă pe care a făcut-o în interviul acela unei scene din film. Marcus dixit:

„Emergenţa altei realităţi apare perfect posibilă – ea l-ar putea copleşi şi absorbi pe Willard. Există o scenă interesantă care mi se pare o trimitere directă la Creanga de aur – cartea despre dezvoltarea şi evoluţia gândirii mitologice universale – , mai exact despre practicarea ritualului regicid: dacă cineva îl putea ucide pe rege după un an de domnie, îi succeda la tron. După ce îl omoară pe Kurtz, Willard iese din templu. Întreaga comunitate a lui Kurtz este adunată acolo, iar Willard poartă două simboluri ale regalităţii – aşa am interpretat eu – cartea, memoriile lui Kurtz, şi sceptrul, arma pe care o aruncă. Comunitatea îngenunchează în faţa lui şi este limpede că Willard ar putea să preia conducerea, dacă ar dori. În mod conştient însă, el refuză opţiunea respectivă. Dacă n-ar fi făcut-o, atunci el şi poate întreaga omenire ar fi fost înghiţită de realitatea aceea emergentă care se extindea. El însă refuză. Mi s-a părut foarte clar. Nu asta ai vrut să spui?“

Iar la analiza aceasta minunată şi interculturală, Coppola răspunde:„Nu.“

Şi de aceea când Ana Antonescu m-a rugat să scriu câteva rânduri despre Alchimistul neutronic, mi-am dat seama că orice elucubraţii aş putea născoci despre o carte dragă mie, aş da-o în bară „regal“. Singur autorul ştie ce a vrut să scrie şi de aceea cel mai bine este să-i ascultăm pe autori când vorbesc despre opera lor. Ăsta-i şi motivul pentru care o să vă propun o compilaţie realizată din interviuri acordate de Hamilton unor site-uri ca amazon, sffworld şi locusmag.

Înainte însă voi contribui cu o idee personală legată de drama feciorului mijlociu în basmele populare româneşti. Ştim cu toţii că eroul adulat în final este mezinul, prâslea, de obicei fiul al treilea al regelui, dar perdantul principal mi se pare mijlociul. Fratele cel mare este un deschizător de drumuri ghinionist, o carne de tun aruncată în linia întâi, în timp ce mijlociul şi mezinul îşi iau notiţe frenetic în siguranţa vreunui adăpost şi pariază la BetSport contra lui. De aceea simt o durere sfâşietoare când văd cum fratele mijlociu repetă aceleaşi greşeli ca fratele mare, astfel încât basmul trece peste el în grabă, expediindu-l ca pe o reclamă TV tot mai comprimată pentru Giusto. (Mult timp am fost îngrozit că părinţii îmi vor mai face un frate sau soră, şi astfel voi deveni fratele mijlociu care dispare nenumit în istorie. Am rămas din fericire mezinul :D)

Acelaşi lucru este de obicei vizibil în trilogii, fie ele literare sau cinematografice: aproape inevitabil, porţiunea de mijloc slăbeşte, de parcă naratorul şi-ar trage sufletul, pentru a se pregăti să declame dintr-o singură suflare finalul cutremurător şi revelatoriu. Alchimistul continuă fără linii de însăilătură povestea/poveştile din Disfuncţia realităţii şi (din păcate) se termină la fel de abrupt ca volumul anterior, lăsându-ne cu ochii mari spre sfârşitul anului 2011, când poate că va apărea Zeul gol.

Şi acum Peter F. Hamilton:

Întrebare: De ce aţi scris Zorii Nopţii?

Peter Hamilton: Răspunsul cel mai simplu? Am avut o idee. Posedaţii care se întorc din lumea de dincolo. După aceea a urmat un proces de extrapolare. De ce se întorc? La un moment dat în trilogie amintesc de sataniştii care se roagă de secole pentru venirea lui Lucifer, dar nu se întâmplă nimic. Prin urmare trebuie introdus alt factor, un factor extraterestru. Aşa s-au născut ly-cilf. […]

La un moment dat […] descriu Confederaţia ca fiind o vastă clasă mijlocie. Cu alte cuvinte, foarte confortabilă pentru majoritatea cetăţenilor. Ba chiar atât de confortabilă, încât stabilitatea ei este garantată. În acelaşi timp însă distincţia între stabilitate şi stagnare este foarte fină. Şi aici apare exemplul lui Norfolk. Norfolk este una dintre extremele Confederaţiei – întreaga sa structură socială este rigidă şi tendinţa pentru schimbare este atât de măruntă, încât orice apel la transformare este privit ca o revoluţie; pentru că majoritatea este mulţumită cu circumstanţele în care trăieşte, sau mai exact crede că este mulţumită. Unicul mod în care se poate schimba o societate atât de mare şi de înrădăcinată precum Confederaţia este impunerea transformării de către un factor exterior. Doar în circumstanţele acelea vor fi demolate vechile bariere, permiţând Regatului Kulu să se alieze cu edeniştii. Dacă va supravieţui întâlnirii cu posedaţii şi cu adevărul despre suflete, Confederaţia se va schimba […]

Întrebare: V-a plăcut să scrieţi despre extratereştri?

Peter Hamilton: Am petrecut mult timp întocmind fişe despre psihologia şi biologia tyrathca, şi întrebându-mă cum ar putea o specie non-inovativă să beneficieze de un mijloc de deplasare interstelar. Trebuia să fie o specie bătrână, desigur, iar asta a condus la nişte consideraţii etice interesante […]

Întrebare: Derularea simultană a atâtor fire narative trebuie să fie foarte dificilă din punct de vedere tehnic.

Peter Hamilton: Există două moduri prin care poate fi păstrată continuitatea: scrierea separată a fiecărui fir narativ sau, modul folosit de mine, utilizarea permanentă a memoriei şi răsfoirea notiţelor. Am avut în minte structura generală, ceea ce a fost de ajutor; până la urmă, totul este o carte foarte mare, o pânză uriaşă pe care încerc să zugrăvesc mulţi oameni „mărunţi“, nu doar pe Joshua şi Dexter Quinn, fiindcă toţi au un rol de jucat, oricât de mic. Am dorit să arăt că războiul este un agent al schimbării sociale […]