Dune concurează pentru titlul de ”cea mai de succes serie SF” cu Fundaţia lui Asimov şi spre deosebire de aceasta, s-a bucurat nu de una, ci de două ecranizări. Cea mai reuşită dintre acestea este cea din 1984, în regia lui David Lynch. Filmul reuşeşte să surprindă cel mai bine începuturile universului cărţii şi chiar și câte ceva din complexitatea ei.
A doua venire este o colecție de cinci povestiri, dintre care prima are valoare – în opinia mea – de prolog, iar celelalte patru prezintă fiecare dintre ele câte o ipostază a României care ar fi putut fi în cazul în care câte un eveniment istoric (câteodată neprecizat) nu ar fi avut loc sau s-ar fi desfășurat diferit.
Paolo Bacigalupi este un autor american de SF de generaţie nouă, care a reuşit ceva ce foarte puţini scriitori au izbutit in carieră : obţinerea a două dintre cele mai prestigioase premii pentru literatură SF şi Fantasy pentru un roman de debut, Hugo şi Nebula.
Poveşti cu şi despre femei este o carte care vorbeşte despre libertatea feminină, despre naturaleţea actului de a-ţi exprima individualitatea. Femeii i se permite să nu fie strălucitoare, cum la fel de bine este încurajată să afişeze o frumuseţe agresivă.
Lectura Arrhetonului este o experiență deosebită. Începând de la stilul literar calm, liniștit, cu inflexiuni melodice, continuând cu tema abordată și încheind cu bogăția de cunoștințe etalate în roman, Lavinia Bârlogeanu este, după părerea mea, un autor desăvârșit.
„Fiicele reginei fecioare”, semnat de faimoasa autoare de ficţiune istorică, Jeane Westin este un roman diferit, amplu şi complex, ce urmăreşte ascensiunea şi viaţa de la curte a Elisabetei I din dubla perspectivă a două dintre doamnele de onoare ale acesteia, dar şi din două unghiuri diferite, diametral opuse, cu atât mai fascinante: femeia – monarh şi femeia – îndrăgostită care îşi refuză iubirea sufletească şi fizică dar o şi neagă celor din jurul ei.
Ken era mai în vârstă ca ea, ducea greau cruce a văduviei şi nu mai credea în minuni. Un om resemnat, un om pentru care dragostea echivala cu moratea şi cu dezamăgirea, un om pentru care viitorul nu mai putea aduce nimic bun.
„Înger, îngeraşul meu...” O rugăciune a copilăriei care, poate, acum este demult uitată. O superstiţie, o obişnuinţă, un abandon spiritual provenit dintr-o reală credinţă, o împreunare a mâinilor către speranţă şi lumină călăuzitoare. Indiferent de motivele pentru care invocăm îngerii, facem ştiind că ei, poate, ne ascultă.