Povestea Nemira este despre cărți și oameni – cititori de pretutindeni, redactori, traducători, autori, librari – uniți de #plăcerealecturii.
Cu ocazia împlinirii a 32 de ani de Nemira, am provocat câțiva dintre n’autori să ne povestească despre începuturile lor cu editura Nemira și care sunt cărțile pe care le recomandă.
Liviu Ornea, scriitorul volumelor Viitorul anterior și Viața ca o glumă proastă
Despre Nemira am aflat încă de la începuturile ei: în acei ani, era singura editură care publica mult (și bine) SF. Dar nu numai: am urmărit chiar de la primele apariții excelenta colecție de teatru. În 1997, a publicat și tatăl meu o carte (Fizionomii) la Nemira – motiv în plus să-mi fie simpatică editura asta.
Dacă ar fi să recomand acum ceva din cărțile Nemirei, aș alege fără să stau pe gînduri colecția n’autor (et pour cause) și seria Julian Barnes.
Pentru mine, însă, ca scriitor, Nemira înseamnă mai ales Eli Bădică și colecția n’autor, care mi-au acceptat debutul în proză și apoi un roman (vezi foto mai jos). Pare deja o relație stabilă (cu editura), sper să dureze – eu să am ceva de spus, iar editurii trebuie să-i placă: simplu, nu-i așa?
Cătălin Ceaușoglu, autorul cărții Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea
Am trimis manuscrisul celor Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea editurii la sfârșitul lui iunie 2020, pe vremea când se numea și arăta diferit. Fiind un volum de debut, procesul pornit de acel prim email a fost complet nou pentru mine, la fel cum erau și cele ce se petreceau în jur. Acum îl privesc ca pe o școală, alături de cel mai bun partener pe care-l puteam găsi, una absolut necesară celor care-și doresc acest drum.
Așadar, povestea mea Nemira este, într-un fel, o poveste de pandemie din varietatea ‘învățare la distanță’. Ea nu s-a terminat încă dar a avut, îmi place să cred, un prim episod de succes, pentru care sunt recunoscător. La mulți ani, Nemira!
Recomandarea mea de carte de la Nemira este Greva păcătoșilor sau Apocrifa unui evreu, romanul mamut al lui Florin Chirculescu care nu poate fi comparat cu nimic. Nicăieri nu veți mai găsi povestea ultimelor zile ale profetului Mahomed împletindu-se cu sistemul de sănătate românesc, cu sindicate, politică, servicii secrete, acțiuni de comando și alpinism într-un fel care chiar funcționează și te face să întorci pagină după pagină, în loc să arunci nervos cartea cât colo cu un “hai, domne, dă-o dracu'”. Nu vă lăsați intimidați de numărul de pagini, în cazul Grevei păcătoșilor dimensiunea chiar nu contează!
Cristian Englert, autorul cărții Piramida
Povestea mea Nemira a început într-o zi de iulie a anului 2017. Inițial, am trimis manuscrisul cărții Piramida Laurei Câlțea, însă ea m-a pus în legătură cu Eli Bădică, colega ei, care în acele momente tocmai pornea o ambițioasă cruciadă: o nouă colecție Nemira, dedicată literaturii române contemporane. A fost momentul perfect pentru amândoi, și colaborarea a demarat imediat.
Lucrul pe manuscris n-a fost ușor, fiindcă și eu, și Eli avem opinii puternice în legătură cu arhitectura unei povești sau a unei fraze. Însă din aceste „ciocniri” a ieșit ceva care ne-a mulțumit pe amândoi: o carte, o poveste, un diamant șlefuit.
Ca mare amator de science fiction, nu pot să uit că Nemira m-a hrănit, începând încă din 1991, cu cele mai reușite și provocatoare cărți ale genului. Dacă ar fi să recomand o apariție recentă, aș alege fără să ezit Proiectul Hail Mary, poveste în care Andy Weir îmbină ingeniozitatea inginerească și spiritul de sacrificiu într-un viitor neliniștitor de plauzibil.
Florin Chirculescu, autorul cărților Greva păcătășilor și Solomonarul.
Păi, cu Nemira a fost așa: prin 1993, parcă, luasem niște premii literare, așa că am trimis pe cineva cu niscaiva proze la editură. Ăla de-acolo zicea: „Hm, bun, ia să mai scrie unul așa și pe dincolo”. Îl scriam, iar trimiteam pe acel cineva, iar mi se trimitea un răspuns: „Aha, ce-ar fi să scrie unul cu nu-știu-ce?” Scriam unul cu nu-știu-ce, îl trimiteam, iar primeam o comandă. La un moment dat, m-au apucat dracii și-am trimis un text care reproducea fix situația de mai sus, numai că i-am dat un twilight zone twist.
Textul se intitula „Nenăscut în mașina de scris”, Nemira nu mi l-a publicat nici pe ăla, dar am luat un premiu cu el. După aia am luat premiul Nemira pentru roman cu 2484, Quirinal Ave și m-am pomenit c-am intrat în gașcă. Asta a fost tot.
Cum adică, ce carte recomand? Călătorie la capătul nopții, de Céline, varianta scoasă de Nemira în 1995. High-class! O găsiți cu 44,99 lei pe okazii.ro. Franța Primului Război Mondial, Africa, Statele Unite și, bineînțeles, Bardamu!
Om dificil, acest Céline, antipatic, discret zgrunțuros, nu face nimănui cadouri când scrie; nici sieși, măcar. E tatăl stilului din secolul XX.
Horea Sibișteanu, autorul cărții Fetiș și Ȋntinde mâna, Tiberiu
Povestea mea Nemira a început în adolescență. Profesoara mea de română mi-a mărturisit la un moment dat că îi plac foarte mult romanele Rodicăi Ojog Brașoveanu și că se enervează când alte profesoare de română o judecă pentru asta: „Să fi citit ele câte cărți am citit eu și apoi să comenteze!” E de la sine înțeles că din prima alocație mi-am cumpărat câte cărți scrise de Rodica Ojog Brașoveanu am putut. Le-am devorat pe toate. În plus, m-a fascinat „N”-ul dublat de pe copertă, de aceea am căutat mai multe despre editură, respectiv alte volume publicate. Așa l-am descoperit pe Stephen King, una dintre obsesiile adolescenței mele.
Povestea mea cu Nemira a continuat când am intrat în familia n’autor, în urmă cu patru ani. Nu o să uit niciodată ziua de 24 ianuarie 2019. Eram la o cafea cu o prietenă și îi povesteam despre noul job. Eram foarte încântat că obținusem postul acela, era prima dată când simțeam că o să fac ceva ce o să-mi placă foarte mult. Atunci, la cafea, am primit mailul de la Eli. I-am spus prietenei mele că nu vreau să-l citesc, pentru că nu am cum să primesc două vești bune într-o săptămână. Dar nu m-am putut abține și am plecat la toaletă, să citesc mesajul de unul singur. M-am întors vesel și cu chef de petrecut.
Despre scris, Autografia unui meșteșug este una dintre cărțile de referință pentru oricine vrea să ia scrisul în serios. Un amestec fin de memoir și lecții de scris, cartea lui Stephen King e de ținut aproape.
Ilinca Mănescu, autoarea cărții Copiii Ecosistemului
Povestea mea Nemira a început în 2016, când am ținut în mâini Ai uitat să râzi, volumul de proză scurtă al prietenului meu, Bogdan Munteanu. Era proaspăt ieșit din tipar și a venit la pachet cu povestea unei colaborări minunate, la care am îndrăznit să sper și eu, deși mă aflam la început de drum. După trei ani, am avut aceeași experiență cu Fetiș, debutul unui alt bun prieten, Horea Sibișteanu. Trecuserăm împreună prin programul „Prima Carte”, aveam și eu un manuscris în lucru și asta mi-a dat curaj. În aceeași perioadă am cunoscut-o pe Eli Bădică și validarea ei a fost decisivă. M-am hotărât să debutez, unde altundeva decât la Nemira.
Copiii Ecosistemului a fost o provocare pentru toată lumea. Pentru mine, că nu mai scrisesem niciodată ceva atât de complex. Pentru Eli, că nu mai publicase literatură speculativă în colecție. Pentru mulți cititori de SF, că nu le-a îndeplinit așteptările. Pentru critici, că n-au știut cum s-o încadreze. Pentru persoanele queer, ecologiste, anticapitaliste, antispeciiste, că am parcurs drumul doar până la jumătate. Partea bună este că am deschis ușa către un univers fascinant din subconștientul meu, unde cu siguranță vreau să mă întorc peste niște ani. Între timp, am început să lucrez la un alt proiect, unul de autoficțiune, care sper să prindă contur cât mai curând.
Recomand, în ordinea apariției, Oameni mari (Maria Orban) și Stai jos sau cazi (Bogdan Munteanu), pentru că vorbesc despre traumă cu umor și cu o candoare care frânge inimi și pentru că personajele lor sunt bântuite de o incurabilă poftă de viață, de care mi-a plăcut atât de tare să mă molipsesc și eu.
Marian Coman, autorul cărții Omulețul din perete
Povestea mea Nemira a început în 1993. Trebuie să mă vezi la 16 ani, slab și cu părul lung, îmbrăcat cu o cămașă neagră, citind pentru prima oară romanul Dune. A fost ceva în cartea aia care a apăsat niște taste ascunse în creierul meu. Să fi fost spațiul nemărginit din universul lui Herbert, privirea aruncată într-un viitor atât de îndepărtat, aventura lui Paul Atreides, viermii de nisip sau oamenii care colindau deșertul – mi-e greu să spun. Ce pot afirma cu siguranță este că după Dune, am fost cu totul altul. Și, într-un mod cu totul și cu totul misterios, tot ce am făcut în viața mea după aceea a avut legătură cu fascinația pentru literatură și lumi imaginare care a erupt atunci în mine cu forța aia posibilă numai în creierul unui adolescent.
Nemira înseamnă pentru mine multe dintre cărțile citite în ultimii 30 de ani. Și, mai cu seamă, înseamnă ceea ce s-a întâmplat de când, în urmă cu cinci ani, am fost primit cu brațele deschise în familia Nemira: cele vreo 200 de cărți publicate în imprintul Armada, cele peste 160 de audiobook-uri Nemira și primele serii manga în limba română, apărute în imprintul NEZUMI. Nemira înseamnă pentru mine și întâlnirile cu colegii ori colaboratorii, zilele de la birou ori de pe Zoom, ședințele, manuscrisele, termenele limită. Nemira înseamnă pentru mine întâlnirile cu cititorii de la târgurile de carte ori de la Comic Con. Nemira înseamnă pentru mine cluburile de carte Armada din fiecare lună. Nu în ultimul rând, Nemira înseamnă pentru mine Omulețul din perete, cartea mea apărută în colecția n’autor, și toate lucrurile care au venit odată cu ea: lansările, autografele, mesajele primite de la cititori.
Povestea mea Nemira a început în 1993 și continuă în 2023. Trebuie să mă vezi la 46 de ani, slab și cu părul lung, îmbrăcat cu o cămașă neagră, bucuros că iese din tipar al doilea volum din romanul grafic Dune și, pentru prima oară în limba română, Viermii de nisip ai Dunei, romanul care încheie seria lui Frank Herbert. Ar părea că unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Cristina Andrei, autoarea cărților Abonatul nu poate fi contactat și Matriarhat
Ombra mai fu/ Di vegetabile/ Cara ed amabile/ Soave più
Sunt patru versuri din aria de deschidere a cunoscutei opere, Xerxes, un fel de şlagăr la vremea ei, în secolul al XVll-lea, compusă fiind de Handel, probabil, pentru vocea lui Francesco Bernardi, unul dintre contraltiştii săi preferaţi. Şlagăr a rămas şi în epocile post-baroce, până în vremea noastră, când constituie piesa de bis a mezzosopranelor sau a celor câţiva contratenori pe scenele celebre ale lumii.
Acest „larghetto” m-a scos, în lumea virtuală, din relaţia strict profesională pe care o aveam cu Valentin Nicolau în lumea reală – aceea de subordonare de la redactor-şef la Preşedinte Director General la TVR.
Postasem aria în interpretarea, poate, a lui Christopher Lowrey, nu-mi amintesc, iar domnul Nicolau mi-a replicat cu un video cu Philippe Jaroussky. Am ascultat piesa. Apoi am ascultat alte fragmente şi apoi concerte întregi cu acest faimos contratenor. Fusese o sugestie grozavă. Am continuat să dialogăm într-un mod neobişnuit. Replicile erau imagini sau mici fragmente muzicale în susţinerea vreunei idei sau argumentând vizual ori sonor dezacordul cu ea.
Scrisesem Abonatul nu poate fi contactat. Aveam sentimentul că era o carte, dacă nu bună, măcar publicabilă. Ştiam că Valentin Nicolau, care nu-mi mai era şef, pentru că eu eram şomeră, iar dumnealui – îndepărtat din funcţia care-i venise ca o mănuşă, era fondatorul editurii Nemira. Numai că instituţia respectivă pentru mine echivala cu un gen de literatură pe care nu o frecventam decât foarte rar, aşa că, deşi habar n-aveam ce să fac cu manuscrisul, nu l-am întrebat nimic şi mi-am încercat şansa la una din editurile care aveau în portofoliu o colecţie dedicată prozei autohtone. Am aşteptat cuminte nu trei luni, cât mi s-a spus că durează redactarea referatului de evaluare, ci patru. Am îndrăznit să revin cu rugămintea de a primi un răspuns. Oamenii nu mai ştiau nici titlul cărţii, nici cine sunt. Au încropit o scuză formală şi în două zile au revenit, la rândul lor, cu regretul de a mă refuza. Cum mă cam aşteptam, convinsă fiind că nimeni n-a deschis folderul ăla, n-am deznădăjduit. La sfatul unor prieteni, m-am gândit să particip la concursul de debut al altei edituri, concurs al cărui premiu era exact publicarea manuscrisului câştigător. Numai că, până să mă înscriu, să trimit cartea etc., am zis să mai cer un sfat. Cui? Singurului om din „industrie” pe care îl ştiam, lui Valentin Nicolau, convinsă fiind că n-are cum lua rugămintea ca pe o insinuare. Nu scriam science fiction. De colecţia „Cuaternar” nu auzisem, spre ruşinea mea de atunci şi de acum.
I-am scris un mesaj şi nici că am mai verificat messenger-ul, ştiind că n-am cum să primesc un răspuns prea curând. După vreo două zile am constatat că eu însămi fusesem nepermis de nepoliticoasă, întârziind exact două zile cu replica. Pentru că Valentin Nicolau mi-a spus imediat: „trimiteţi-mi manuscrisul!”. Iar după o săptămână, încă un mesaj: „Îl public!”.
Ce a urmat, un debut fericit, o carte premiată, o bucurie de nedescris, o poartă deschisă spre o grădină a miracolelor care mi se părea inaccesibilă. Acolo unde niciodată, umbrişul pădurii n-a fost mai dulce, mai primitor şi mai suav. Şi se aude vocea lui Philippe Jaroussky.
Asta reprezintă pentru mine Editura Nemira.
Maria Orban, autoarea cărții Oameni mari
Povestea mea Nemira a început în august 2019, atunci când am primit un mail de la coordonatoarea colecției n’autor, Eli Bădică. Țin minte ziua (vineri, 2 august), locul în care eram (în fața cabinetului doctorului de familie), emoția cu care am citit, bucuria de după, telefoanele pe care le-am dat repede pentru a anunța vestea.
A urmat apoi prima lungă discuție cu Eli la telefon, într-o zi de luni. Tonul ei cald și calm, dar mai ales felul în care am râs împreună m-au convins că manuscrisul a ajuns la persoana potrivită. Câteva luni mai târziu (ianuarie, 2020) am discutat din nou pe text și aproape de sfârșitul anului (noiembrie 2020) a apărut romanul meu de debut, Oameni mari.
Recomandări ar fi multe, dar cel mai aproape mă simt de romanul Ralucăi Nagy, Un cal într-o mare de lebede. Este prima carte din colecția n’autor pe care am citit-o, mi-a plăcut mult stilul, m-am simtit aproape de personajul principal. I-am scris si Ralucăi, din impulsul ăla care te face să crezi că poți comunica sau chiar te poți împrieteni cu un scriitor/ scriitoare pentru că te reprezintă ceea ce scrie și felul în care alege să spună povestea.
Mihaela Buruiană, autoarea cărții Pe cine iubești mai mult?
Povestea mea Nemira a început în vara lui 2021, când mi-am făcut curaj și mi-am adunat povestirile într-un manuscris, pe care i l-am trimis prin e-mail lui Eli Bădică. Îmi plăcea colecția n’autor, despre Eli, inimoasa editoare și coordonatoare a colecției, auzisem de la toată lumea numai de bine, așa că acolo îmi doream/speram să își facă loc și cartea mea.
Lucram la povestirile alea de ceva timp și le vedeam crescând unele din altele, continuându-se, extinzându-se și alcătuind o lume a lor. Nu erau încă în forma finală, dar miezul – potențialul! – era acolo și Eli a văzut asta. Țin minte și acum momentul în care am deschis e-mailul prin care eram anunțată că-mi fusese acceptat manuscrisul. Fericire în cea mai pură formă!
Pentru că planul editorial era făcut cu un an înainte, mai aveam de așteptat până să-mi vină rândul, așa că de timpul ăsta am profitat ca să completez, rescriu, cizelez – într-un cuvânt – , să finalizez ceea ce avea să devină volumul meu de debut. După un an, când am ajuns să lucrez cu Eli pe texte, m-am convins că am făcut alegerea potrivită.
De atunci, tot ce a urmat, de la etapele ulterioare ce țin de apariția cărții (corectură, copertă, lansare, sesiune de autografe la Bookfest, turneu de promovare în 6 orașe) la reacțiile zilnice ale cititorilor, cunoscuți sau necunoscuți, din țară sau din străinătate, din realitatea înconjurătoare sau din social media, totul deci mi se pare o poveste nesperat de frumoasă. Sunt tare fericită că Pe cine iubești mai mult? a ajuns la atât de multă lume, că a reușit să trezească amintiri, să stârnească întrebări și, mai ales, să emoționeze și abia aștept ca povestea să meargă mai departe.
Pentru toate astea, mulțumesc, Eli Bădică! Mulțumesc, Nemira! La mulți ani!
Raluca Nagy, autoarea cărților Teo de la 16 la 18 și Un cal într-o mare de lebede
Povestea mea Nemira a început, culmea, cu un refuz. Am trimis un manuscris pentru concursul de debut din 2016 și lucrurile s-au oprit, într-o primă fază, acolo. După mai bine de un an, cam pe când mă gândeam serios să las acel manuscris în sertarul în care zăcea de alți câțiva ani, am primit unul dintre cele mai frumoase emailuri din viața mea. Expeditoarea era Eli Bădică, care mă anunța că avea să fie publicat manuscrisul, primul meu roman. Doresc acel sentiment oricărui om, dar mai ales oricărui om care scrie: a bătut mailul ăla scrisori de dragoste.
Între timp, au trecut vreo cinci ani jumate și încă un roman publicat tot la Nemira; sunt la o a treia carte, care e pe drum și urmează să ajungă la cititori în această toamnă. Deși sunt acum scriitoare cu acte în regulă, iar asta numai datorită lui Eli Bădică, editurii Nemira și colecției n’autor, trio fără de care nici nu-mi pot imagina viața, tot nu-mi găsesc cuvintele care să exprime exact cât de mult mi s-a schimbat această viață în cincinalul Nemira. Nici nu-mi pot închipui ce impact ar/vor/pot avea 32 de ani!
Recomand Greva păcătoșilor, de Florin Chirculescu (2017), pentru că, atunci când am citit-o, mi-am zis că doar dacă reușesc să termin în viața asta Ulise (a lui James Joyce) mă voi mai simți așa.
Andrei Crăciun, autorul cărții Viața de apoi a poetului
Cărțile de la Nemira au apărut în viața mea când vara era nesfârșită, nu știam că internetul există și timpul mi-l petreceam ascultând discurile cu Pink Floyd ale tatălui meu și citind măcar opt ore în fiecare zi.
Au trecut zeci de ani de atunci, e dureros când trece timpul într-o viață de om, dar când timpul trece într-o viață de editură e cu totul altceva.
Nemira e una dintre marile noastre edituri, vara nu mai e nesfârșită, iar eu continui să citesc, să citesc, să citesc.
Adevărul e că am rămas ani de zile în urmă la literatură română contemporană, iar acum citesc N’autor și colecția Vorpal de la Nemira și încerc să prind din urmă timpurile cele noi. Prozatorii, poeții, prozatoarele, poetele – toate continentele altădată necunoscute.
Astăzi am citit Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga. Dar Nora nu se pune, Nora, fiind poezie, e oricum eternă.
Discurile cu Pink Floyd încă le ascult, nu o să mai am niciodată opt ore libere într-o zi, dar citesc, citesc, citesc. Prefer cărțile oamenilor dintotdeauna și tot așa, citind, mă va prinde și sfârșitul.
Bogdan Munteanu, autorul cărților Stai jos sau cazi și Ai uitat să râzi
Cum a început? În 2015 am participat, alături de Alex Tocilescu și Luca Dinulescu, la un eveniment organizat de asociația AdLittera. S-a citit, s-a discutat, s-a râs. Lucram de câțiva ani la un manuscris, aveam 17 povestiri care se legau. Am ales să citesc Paltonul. În sală era și Ana Nicolau, managerul editurii Nemira. După eveniment, m-a întrebat: ce titlu are cartea ta? Ai uitat să râzi, am spus. A râs: trimite-ne manuscrisul!
M-am entuziasmat, tocmai citisem Bilanț, de Somerset Maugham (trad. de Sanda Râpeanu), și Jurnal, de Jules Renard (trad. de Modest Morariu), din colecția Nemira clasic. Peste vreo trei luni, a apărut și Ai uitat să râzi, în colecția Cuaternar. Chestia e că în scurt timp m-am atașat de mulți nemirați și nemiruiți, de la redactori de carte la PR-i, de la coordonatori de colecții la autori și cititori. Am legat câteva prietenii memorabile când nu credeam că mai am chef de prieteni noi, iar asta m-a surprins mai mult decât publicarea unui manuscris de proză scurtă într-o perioadă în care editurile se cam fereau de proză scurtă.
De atunci, am mai publicat două cărți la Nemira, în colecția n’autor. Citesc în continuare Maugham și Renard. Un fel de superstiție. Sau poate nostalgie.
