Dorința de a înșela moartea este ciudată și extrem de serioasă în același timp. Mulți cred că viața începe de abia după intrarea în Împărăția Domnului. Și probabil că pentru ei așa și este. Atunci, de ce să-ți pui problema să aduci pe cineva înapoi? Alții se întreabă la fel de serios ce este dincolo. Și dacă există un „după moarte”. Oricum, atunci când ești confruntat cu moartea unei ființe dragi, vrei, la rândul tău, să înfrunți moartea, să o păcălești. Ai fi însă în stare să faci tot ceea ce face Louis Creed? Sunt sigur că da, iar acest lucru mă înspăimântă…

Drumul care trece prin liniștitul Ludlow din Maine este surprinzător de circulat pentru un asemenea decor rural. Camioanele demarând în viteză fac numeroase victime în rândul animalelor de casă. Copiii învață de timpuriu despre moarte îngropându-și cățelușul ori pisicuța strivite pe drum, în Cimitirul de animale. Cimitir a cărui potecuță duce în preajma casei în care s-a mutat de curând familia Creed- Louis și Rachel împreună cu cei doi copii, Ellie și micuțul Gage.

O localitate liniștită nu este niciodată ceea ce pare, ascunzând adesea un secret teribil precum cel descoperit de Louis abia atunci când motanul familiei, Church, își găsește sfârșitul sub roțile unei mașini. Jud, bătrânelul pe care acesta și-l apropiase imediat după mutare, știind cât de mult își iubește Ellie pisoiul, îl duce pe doctorul Creed într-o anexă misterioasă a cimitirului, un loc sacru al indienilor Micmac, facându-i propunerea de a îngropa acolo animalul lipsit de viață.

De aici încolo lucrurile o iau de-a dreptul razna. Limita dintre normalitate și nebunie, dintre viață și moarte, dintre real și fantastic devine aproape imperceptibilă. O realitate dură la care majoritatea se tem să se gândească, cu atât mai puțin îndrăznesc să o rostească. Și, tocmai aici, intervine literatura, Stephen King reușind din plin crearea unui vertij împletit în horror și meditație asupra morții, a unei dimensiuni supranaturale, terifiantă, clădită pe un element real. Mizând pe frici arhetipale din copilărie, amintind de povestea biblică a învierii lui Lazăr, romanul devine din ce în ce mai straniu, amplificând moartea până la gradul de personaj ce pare că mânuiește sforile tuturor: Există lucruri ruginite și pe jumătate îngropate în solul oricărei vieți și oamenii par a fi mânați să se întoarcă la aceste lucruri și să tragă de ele, deși sunt ascuțite și tăioase.

Pe tot parcursul cărții, cititorul pare captiv în mintea lui Louis Creed, oferindu-i-se o perspectivă unică, realizată cu abilitate de King, prin talentul său de a surprinde conștiința în limbaj. Este incredibil felul în care reușește prin dialog să scoată în relief nu ceea ce personajele vorbesc, ci felul în care gândesc.

Pe coperta a patra a cărții citim un mesaj înșelător care ne generează așteptări mult prea înalte. Se spune despre Cimitirul animalelor că este povestea care îl sperie până și pe autor, lăsând falsa impresie a unui horror tipic, când atmosfera tinde mai degrabă spre straniu, cu accente puternice de thriller psihologic. Ei bine, această dimensiune de groază este surprinsă mult mai bine în ecranizarea din ’89. În absența efectelor speciale din acea perioadă, spaima își ia amploarea din interpretarea actorilor și livrarea constantă a tot felul de elemente șocante. Un copilaș precum Gage transformat în criminal este o postură nu tocmai ușor de acceptat. Iar prezentarea Zeldei, sora lui Rachel, drept o monstruozitate numai din cauza bolii sale – meningită spinală – devine o imagine tulburătoare de care vrei să îți ferești privirea.

Lăsând deoparte cadrul în care este setată povestea și mijloacele de punere în scenă, mesajul filmului nu are nimic de-a face cu supranaturalul, fiind cât se poate de real și, mai ales, cutremurător prin abordarea unui subiect atât de fragil precum incapacitatea oamenilor de a face față morții.

Autor: Elena Potocean

Citeşte mai mult în Revista Suspans, via Bookblog.ro!