Se ia o cultură cvasi-chineză şi cvasi-maiaşă, se adaugă câţiva zei şi oameni-broască, li se dau corăbii, îi pui pe toţi să spună  cuvinte pe care un om nu ar fi în stare să le spună, iar la final arunci totul într-un deşert postapocaliptic şi lipsit de magie. Amesteci ingredientele în mintea unui autor de fantas şi le laşi să crească până la 450.000 de cuvinte. Aşa a apărut trilogia Marile Descoperiri, de Michael A. Stackpole.

Primele două volume ale trilogiei, Atlasul secret şi Hărţile prevestitoare vă aşteaptă pe nemira.ro într-o nouă ediţie şi pentru că e săptămână albă pe site, le găsiţi cu 50% reducere şi transport gratuit!

Dar ce face această serie fantasy atât de diferită de celelalte? Trei motive: magia, tehnologia şi cartografia.

Cea mai mare diferenţă între Marile Descoperiri şi alte cărţi fantasy o reprezintă magia. Seria introduce un element numit „magie sălbatică”, necontrolată, echivalent al unei radiaţii distrugătoare (magia din această lume e comparabilă cu bomba atomică, iar rezultatele devastatoare se pot vedea).În plus, mai există şi magia bazată pe abilităţi, ideea că poţi deveni atât de bun în ceea ce faci încât să ajungi de la nefiresc la supranatural. În loc ca oamenii să înveţe să controleze magia de dragul magiei, muncesc până devin atât de buni încât e magic. Avantajul acestei ideei este că permite ca magia să apară de oriunde: cartografie, lupte cu săbii, vindecarea şi multe altele. Bineînţeles, pentru cei mai mulţi, magia e doar magie şi tocmai această neînţelegere îi face pe oameni să se teamă de cei care devin prea buni în meseria lor. Teama faţă de abuzul magiei este asemănătoare cu cea care exista în timpul Războiului Rece, faţă de ameninţarea războiului nuclear.

Romanele trilogiei lansează în dezbaterea, chiar a personajelor, ideea pozitivităţii/negativităţii utilizării maşinilor, a roboţilor, mai ales în război, ca unelte distructive, însăşi lumea fiind pusă în pericol atât în trecut şi iar  în prezent; ceea ce în carte este numită Urgia este o utilizare fără discernământ a magiei, adică a tehnologiei pusă în slujba distrugerii şi nu a creării şi sprijiniri vieţii. Această idee ne aduce în actualitatea dureroasă a lumii noastre şi la fel imposibilitatea stăpânirii conflictelor ce pot avea o dezvoltare distructivă teribilă.

În trilogie este ridicată şi problema utilizării roboţilor, maşinilor şi chiar a modificării oamenilor prin adăugarea de componente naturii biologice – un fel de androizi primitivi – unii dintre vannyeshi, de exemplu Pravak Helos, care de oricâte ori este distrus prin luptă onorabilă este reconstruit la loc.

Cyras Dejote este unul dintre adversarii folosirii maşinăriilor în luptă deoarece atunci aceasta îşi pierde caracterul uman şi onorabil, nemaifiind o artă, ci un măcel. Dar, până la urmă, contează intenţia omului din spatele creaţiilor, dacă intenţia acestuia este bună, precum în cazul lui Borosan Gryst, care le construieşte pentru a se apară de fiare sau pentru a explora locuri periculoase pentru om, atunci acestea pot fi instrumente de ajutor omului şi nu nişte aparate care distrug viaţa, precum cele create de vannyeshi şi de Qiro Anturaşi. În cele din urmă chiar Maestrul Ciras Dejote, după ce îşi pierde o mână în lupta cu androidul Pravak Helos, acceptă ca Borosan Gryst să îi instaleze o mâna artificială pentru a putea lupta la finalul bătăliei, când nevoia de forţă sa era necesară. La propunerea lui Borosan Gryst de a i se monta în umăr şi nişte lansatoare de săgeţi Ciras Dejote refuză spunând că vrea să lupte onorabil doar cu sabia chiar dacă mânuită de o mână artificială.

Cartografia este elementul de la care porneşte însăşi ideea trilogiei . După Urgie şi Perioada gheţii negre ce i-a urmat, civilizaţia a decăzut şi încetul cu încetul au fost reluate explorările şi comerţul dintre diferitele comunităţi, iar cei care stăpânesc această meserie şi au dus-o la rangul de magie, sunt forţe extrem de puternice si temut.