Nedim Gürsel a avut de suferit în ţara sa natală pentru ce a scris în romanul „Fiicele lui Allah“.

Scriitorul Nedim Gürsel se numără printre invitaţii Franţei la Târgul de Carte Bookfest. În acest weekend, sâmbătă, de la ora 11.00, standul Institutului Francez va găzdui o dezbatere în prezenţa autorului, pornind de la romanul său „Fiicele lui Allah”. La eveniment vor participa Luminiţa Munteanu, traducătoarea volumului, şi scriitorul Cezar Paul-Bădescu. Prozator de forţă, Nedim Gürsel este fascinat de poveştile din Turcia, ţara natală, şi de experienţa exilului, pe care o trăieşte de la 20 de ani, când a părăsit Istanbulul pentru Paris, oraş despre care spune că l-a făcut scriitor. Cenzura a făcut parte din viaţa sa de creator încă de la început. În 2009, romanul „Fiicele lui Allah” a fost acuzat în Turcia de denigrare a religiei islamului, iar autorul lui, urmărit de Justiţia turcă. De la această dispută a început şi interviul acordat pentru „Weekend Adevărul”.

„Weekend Adevărul”: Romanul dumneavoastră. „Fiicele lui Allah” a stârnit reacţii violente în Turcia. Acuzaţiile de natură religioasă şi scandalul au încetat însă de ceva timp. Cum aţi reacţionat când vi s-a intentat proces pentru „insultă” şi cum vi se pare acum această acuzaţie?

Nedim Gürsel: Trebuie să vă mărturisesc că m-au surprins acuzaţiile la adresa romanului meu pentru că, în principiu, într-un stat laic cum este Republica Turcia blasfemia nu este un delict. Totuşi, am fost deferit Justiţiei, pe motiv că aş fi „denigrat făţiş valorile religioase ale populaţiei”, potrivit Articolului 216 din Codul Penal. S-a implicat şi Diyanet (Departamentul Cultelor), instanţă guvernamentală subordonată primului-ministru, care a intervenit într-o procedură judiciară fără să fi primit vreo solicitare din partea tribunalului care mă judeca. Raportul întocmit de respectivul departament susţinea că romanul meu e o insultă nu numai pentru islam, ci şi pentru toate religiile monoteiste, ceea ce a fost „cireaşa de pe tort”. De fapt, Departamentul Cultelor nu avea nicio competenţă în această sferă, de vreme ce era vorba despre o ficţiune, şi nu despre o carte de teologie. Iar tribunalul nu-i ceruse nimic, însă e evident că unii islamişti radicali doreau să fiu condamnat. I-am adresat o scrisoare deschisă primului-ministru Recep Tayyip Erdogan, document care a făcut mare vâlvă în presa turcă şi în cea străină deopotrivă. În cele din urmă, am fost achitat după un proces care a durat un an, dar Parchetul a făcut recurs. Prin urmare, sunt achitat, dar sentinţa este în suspendare, până se va tranşa recursul. Toate acestea arată că libertatea de exprimare este ameninţată în Turcia şi că, deşi e în criză de autoritate, regimul la putere vrea aderarea acestei ţări la Uniunea Europeană.

Care este, pe scurt, povestea romanului?

Este o carte pe care am purtat-o înlăuntrul meu înainte de a o aşterne pe hârtie. A fost o ocazie de a-mi revizita copilăria musulmană şi de a explora credinţa. Aş spune chiar că „Fiicele lui Allah” e un roman care ne dezvăluie cum ne pierdem credinţa, dar fără a-i insulta în niciun fel pe credincioşi. Dimpotrivă, încearcă să pătrundă în inima credinţei, mai ales prin intermediul personajului Mahomed, profetul islamului.

Aţi scris o carte a copilăriei, tărâm al inocenţei, dar şi al cruzimii. Aţi putea face un portret sumar al copilului Nedim Gürsel?

În roman, am plecat de la copilăria mea şi am construit o ficţiune, nu o poveste autobiografică. Am preferat discursul polifonic. În acest cadru se decupează discursurile divinităţilor Kaaba Lat, Uzza şi Manat, precum şi cel al profetului şi al bunicului în luptă cu cei de aceeaşi credinţă, hotărât să apere sfânta cetate Medina în Primul Război Mondial. Am încercat să regăsesc astfel o anumită unitate a istoriei formării islamului şi a impactului său asupra peripeţiilor de război ale bunicului. Povestitorul-copil, o făptură smerită, se trezeşte la vârsta maturităţii, iar pierderea credinţei le conferă coerenţă tuturor acestor elemente.

De la Istanbul la Paris via cenzură

Povestea dumneavoastră cu cenzura din Turcia a început în anii ’80, când cărţile dumneavoastră au fost interzise. Prin urmare, aţi plecat în Franţa. A fost o alegere bună?

Plecarea mea în Franţa a fost iniţial o constrângere, nu o alegere. După lovitura de stat militară din 12 martie 1971, am fost acuzat de „ofensă la adresa forţelor de securitate naţională”, din cauza unui articol pe care l-am publicat într-o revistă literară. Aveam 20 de ani şi n-aş zice că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, cum scria Paul Nizan în „Aden, Arabie”… Franţa m-a primit în vremuri de restrişte pentru viaţa mea personală şi mi-a dat o mulţime de lucruri. Poate că Parisul, unde locuiesc de mult, n-a făcut din mine un francez, dar sigur a făcut un scriitor turc cu vocaţie internaţională. Acum îmi împart timpul între Paris, „portul” în care mă întorc mereu, şi Istanbul, oraşul în care mi s-au publicat cărţile şi care va rămâne întotdeauna oraşul meu mult iubit.

Vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie.  Dacă n-aţi fi părăsit ţara natală…?

Viaţa mea de scriitor ar fi fost altfel, fără îndoială. Iar nostalgia faţă de Istanbul n-ar fi ocupat un loc atât de important în literatura mea. Într-un fel, am cultivat această nostalgie în vremea petrecută în exil, ba chiar am făcut din ea o temă obsedantă. Probabil că, dacă aş fi rămas în Turcia, n-aş mai fi călătorit atât de mult şi nici n-aş fi scris despre călătorii, ceea ce am făcut în special în cărţi cum sunt „Retour dans le Balkans”/ „Întoarcere în Balcani” sau „De Ville en ville”/ „Din Oraş în oraş”.

Sunteţi, aşadar, un călător fervent?

Da, călătoresc mult. Ca să scriu „Cei şapte dervişi”, am vizitat recent cele mai importante spaţii pentru sufismul anatolian, în centrul Anatoliei şi în munţii Taurus. Am cules legende despre marii mistici, dintre cei ca Rûmi şi Hagi Bektaş. Tocmai am publicat „Anatolia profundă”, o carte în care descriu oraşele şi peisajele de la apus, dar şi ţara kurzilor, de la răsărit.

Libertate şi datorie

Cum se traduce pentru dumneavoastră expresia „o carte bună”? Ce înseamnă ea acum şi ce însemna în tinereţe?

În tinereţe am fost un scriitor angajat, iar astăzi cred că adevăratul angajament al unui scriitor trebuie să constea în opera însăşi, adică în scriitură, nu în acţiunea politică. Cu toate acestea, „O vară lungă la Istanbul”, prima mea carte, apărută în franceză în 1980, la Editura Gallimard, a primit în anul 1976 Premiul Academiei Limbii Turce. Romanul „Fiicele lui Allah” a câştigat Premiul Libertăţii de Exprimare, decernat de Uniunea Editorilor în 2009. Literatura angajată, în sensul sartrian al expresiei, nu mai este valabilă în zilele noastre, dar, în calitate de cetăţean, scriitorul trebuie să spună ce are de spus despre viaţa cetăţii, adică despre ce se întâmplă în politică, şi despre viitorul planetei.

“«Fiicele lui Allah» este o carte pe care am purtat-o înlăuntrul meu înainte de a o aşterne pe hârtie.”

“Literatura angajată nu mai este valabilă în zilele noastre.”

“Adevăratul angajament al unui scriitor trebuie să constea în opera însăşi.”

Copilul păcătos în ochii lui Allah

„Nu era păcat şi nici ruşine să vă uitaţi la scorbeliturile fetelor, ba chiar să vorbiţi despre ele. Nu-ţi puteai imagina exact ce scriau îngerii, dar, cu toatea acestea, te temeai ca nu cumva să arzi în Iad. Oare îngerul păcatelor să fi scris şi că băuseşi apă când erai transpirat? Dar caznele la care le supuneai pe furnici, împreună cu Ismail? Dar tăunii cărora le frânseserăţi aripile, pentru ca apoi să-i puneţi într-o sticlă, şi care se înăbuşiseră, în lipsă de aer, ori lăcustele pe care le prăjiserăţi? Şi tu erai un păcătos, la fel ca toţi robii lui Allah, în ciuda vârstei tale fragede.

Minţiseşi, n-o ascultaseşi pe mama, ba chiar, o dată, îţi cumpăraseşi suc de la băcan cu cei cinci kuruşi şterpeliţi din punga cu bani a bunicii. Erai rău, mincinos şi neastâmpărat. Prin urmare, aveai să arzi în Iad. Focul de acolo era de şaptezeci de ori mai dogoritor, mai fierbinte şi cu mult mai roşu decât cel de pe lumea aceasta – roşu ca racul! Cuptorul lui Ibrahim ar fi fost nimic pe lângă el! Străjerii Gheenei aveau să te supună la tot soiul de cazne.” (fragment din romanul „Fiicele lui Allah”, publicat la Editura Nemira, în traducerea Luminiţei Munteanu)

CV

– Un turc la Paris
– Numele: Nedim Gürsel
– Data şi locul naşterii: 5 aprilie 1951, Gaziantep, Turcia
– Studiile şi cariera:
– Facultatea de Literatură Franceză Modernă, Sorbona; Doctorat în literatură comparată, Sorbona; autor a peste 20 de volume de proză, unele cenzurate în Turcia, care au câştigat numeroase distincţii şi au fost traduse în mai multe limbi.
– În prezent este profesor de literatură turcă la Sorbona şi director de cercetare la Institutul de Limbi şi Civilizaţii
Orientale din acelaşi centru universitar.
– Volume publicate (selectiv):  „O vară lungă la Istanbul” (1976), „Prima femeie” (1983), „Istanbul, dragostea mea” (1986), „Întoarcere în Balcani” (1995),  „Fiicele lui Allah” (2008).
– Locuieşte în: Paris

Autor: Diana G. Ionescu