“De ce? Pentru cine îmi risc eu beregata de data asta? Pentru o blondă cu ochi sexy şi prea multe chei de la casă?”

Al cincilea roman al lui Raymond Chandler care îl are pe detectivul Marlowe în rolul principal este, poate, unul dintre cele mai interesant concepute – narativ şi stilistic – din simplul fapt că acţiunea se construieşte pe fundamentul unor premise complet greşite, care se cumulează progresiv. Începem aşadar această aventură cu un Marlowe nefiresc de generos, care preia un caz pe 20 de dolari şi o poveste înduioşătoare. Clienta, fată simplă, săracă şi inocentă, are o pereche de ochi limpezi, un surâs ingenuu şi o dorinţă arzătoare de a îşi găsi fratele care a luat-o pe căi greşite. Nu neapărat genul de caz care să îl pasioneze pe detectivul nostru preferat.

Dar aşa se face că Marlowe ajunge, din nou, într-o poveste bizară, fără cap şi fără coadă, mânat de datoria de a afla adevărul şi de a o ajuta pe domnişoara aflată la ananghie, dar, mai ales, gata oricând să dea de cadvre peste tot pe unde umblă, ba să mai şi măsluiască un pic probele. Şi să nu spună Poliţiei nimic despre asta. Logic.

Este un truism să spui că Chandler construieşte şi aici o intrigă alertă, multi-unghiulară, cu o naraţiune la persoana I care te ţine fără suflare. Este iarăşi un truism să spui că Marlowe este un individ atât de complex, că trebuie să îl citeşti şi să îl reciteşti, ca să îi poţi cuprinde întreaga personalitate. Este, en fin, un truism să spui că şi acest roman întregeşte geniul creator al lui Chandler, dar şi individualitatea lui Marlowe, care a devenit până în zilele noastre mai mult decât un personaj de roman, mai mult decât un simbol, prototip, arhetip sau model pentru o anumită categorie de detectivi, şi aici ne gândim la Lemmy Caution sau Sam Spade.

Marlowe este o fiinţă umană, în toată frumuseţea şi abisurile ei, cu o capacitate incredibilă de a analiza rece şi obiectiv realitatea tulburătoare din jurul său, opunându-i un idealism aparent absurd şi o încăpăţânare incredibilă de a face lucrurile cum vrea el – cu rezultate atât de dezastruoase uneori, încât e greu să îşi dai seama dacă este complet iresponsabil sau pur şi simplu imatur. Ce îl mişcă pe Marlowe, ce îi canalizează forţele, ce îl determină să persevereze în greşeli, în urmărirea iţelor poveştii, în confruntarea unor situaţii pe care ar putea alege să nu le înfrunte… subiectele unei alte discuţii…

Misterul pe care detectivul trebuie să îl rezolve, suspiciunile pe care trebuie să le confirme sau infirme, minciunile pe care trebuie să le discearnă de firele efemere de adevăr care se mai strecoară din când în când în poveştile oamenilor, aduse parcă miraculos de briza oceanului, toate împreună alcătuiesc acel puzzle perfect cu care ne-a obişnuit deja Chandler. Dar cel mai mult la acest roman impresionează întoarcerea la atmosfera noir a unui Los Angeles corupt şi pervertit până în străfunduri, în care atmosfera de lux şi relaxare ascunde de fapt mizeria, violenţa, dezumanizarea.

Pe un fundal sumbru, vocea lui Marlowe se face din nou auzită, cu umorul cu care ne-a obişnuit, cu cinismul cu care ne-a obişnuit, cu infinita capacitate de introspecţie şi auto-ironie cu care ne-a obişnuit, cu amărăciunea cu care ne oferă o zguduitoare frescă socială şi psihologică a lumii în care umblă dar din care nu face parte. Iar această voce ne determină să nu lăsăm pentru nici o secundă romanul din mână. Prefigurează oare acest roman evoluţia ulterioară a lui Marlowe, aşa cum o vom simţi în următoarele volume? Îl anticipează oare pe cel ce va deveni cel mai cunoscut şi iubit detectiv al genului hard-boiled? Poate, vom vedea. Putem fi siguri însă că sora cea mică îl atrage pe Marlowe, şi odată cu el şi pe noi, într-o cursă dementă către un adevăr nu întotdeauna confortabil pentru cei ce fac tot posibilul să îl ascundă.

Mai mult decât un roman poliţist, Sora cea mică are toate calităţile unui clasic semnat Raymond Chandler.  Savuraţi-l rând cu rând, merită fiecare cadru, imagine, replică şi emoţie.