Podcastul Books are Magic powered by Nemira e despre cărțile, poveștile, ideile și oamenii care schimbă lumea și poate fi găsit pe platformele: Anchor, Youtube, Deezer, Google Podcasts, Apple Podcasts și blogul Nemira. De două ori pe lună, cu Filip Standavid, și invitați din România sau scriitori străini.

100 de femei afurisite, volum din imprintul de nonficțiune Orion, este o istorie alternativă a unor vieți care-au scăpat, cumva, de destinul unor note de subsol ale așa-zisei istorii mari. 100 de femei în stare să înfrunte lumea întreagă pentru pasiunile lor, chiar și regimuri opresive sau – acolo unde a fost cazul – dictatori în toată regula.

Autoarea cărții, Hannah Jewell, spune în podcastul Books are Magic că nu a încercat cu tot dinadinsul să rescrie istoria, ci mai degrabă să o completeze. Femeile și bărbații deopotrivă au făcut istorie, observă ea pe parcursul dialogului cu jurnalistul Filip Standavid. Întâmplarea face ca vocile femeilor să se fi auzit foarte puțin. Sau, în unele cazuri, deloc.

– Cum ți-a venit ideea cărții? Presupun că nu te-ai trezit într-o bună dimineață și ți-ai spus „Bun, e musai să scriu un soi de Manifest Feminist și e obligatoriu s-o fac acum“. 

– Cred c-a început totul cu un articol pe care l-am scris pentru site-ul american BuzzFeed, la care munceam. Am publicat o listă a femeilor necunoscute din istorie, cam cum fac și-n carte. Articolul era plin de poante și de obscenități și m-am gândit c-ar putea să fie interesant. Mai înainte, la Crăciun, tatăl meu îmi făcuse cadou un pachet de cărți de joc cu femei necunoscute din istorie – câte una pentru fiecare carte. E genul de cadou pe care-l face un tată care nu știe ce cadou să facă: „Hannah e o fată, asta-i despre fete și feminism…“. M-am uitat puțin prin pachet, am scris articolul despre care-ți ziceam, care a fost văzut de vreo câteva milioane de ori. În secțiunea de comentarii mi s-au făcut sugestii: „Trebuie să te uiți și la femeia asta, eu o studiez pe cutare, din țara asta sau cealaltă“. 

Am scris apoi un al doilea articol, despre femeile de care aflasem astfel. În cele din urmă, m-a sunat agentul meu literar și m-a întrebat dacă am vreo idee de carte. I-am spus că da, deși nu-mi trecea nimic prin cap, și mi-a răspuns „Minunat! Hai să ne întâlnim mâine la Londra și să discutăm un pic“. 

Am căzut pe gânduri și mi-am spus că, dacă tot există dorința de-a afla cât mai multe despre aceste femei incredibile, pe un ton care să nu fie prea plicticos sau moralizator, de ce nu? I-am spus agentului de ideea asta – tocmai ce trecusem prin momentul din campania electorală din Statele Unite în care Donald Trump o făcuse pe Hillary Clinton „o femeie afurisită“ (nasty, n.red.) -, iar el mi-a spus „OK, să-i dăm bătaie“. Asta am făcut și sunt foarte fericită că mi-a venit ideea pe tavă, grație unei serii de coincidențe.

– Încercam să fac pe cineva să citească 100 de femei afurisite și i-am spus că trebuie să-nceapă de la cuprins: să vadă câte dintre nume îi sună cunoscut și să se gândească dacă nu cumva ar trebui să îi sune cunoscut. Când alegi nume precum Ulayya bint al-Mahdi sau Wallada bint al-Mustafki nu riști, totuși, să îi îndepărtezi pe unii potențiali cititori? 

– Despre Ulayya am aflat la o expoziție din Londra despre poeți de limbă arabă – am studiat araba la Universitate. Am ales-o pe ea, cum am ales și alte nume despre care lumea n-a auzit vreodată, pentru că scopul meu nu era să scriu încă o carte despre americance sau britanice, aceleași și aceleași figuri istorice, albe și europene, despre care lumea știe deja. Când vorbești despre femeile din istorie, toată lumea se gândește pentru Statele Unite la mișcarea sufragetelor, la Susan B. Anthony, iar pentru Marea Britanie mai sunt vreo câteva figuri despre care auzi de fiecare dată: chiar dacă aceste femei sunt minunate și impresionante, scopul meu a fost să arăt – cu dovezi – că te poți întoarce în orice epocă istorică, te poți duce pe orice continent ca să găsești femei strălucite și curajoase din orice perioadă. 

Când am început documentarea, nici eu nu știam cine sunt cele mai multe dintre ele. Am întrebat prieteni din diverse țări, istorici specializați în diverse epoci: despre care femeie ți-ai dori ca lumea să afle mai multe? În ceea ce mă privește, m-ar îndepărta o carte care îți propune să citești a mia oară despre Regina Elisabeta I a Angliei. Deși aveam pe lista inițială mai multe nume faimoase, am vrut ca această carte să acopere cât mai mult cu putință din întreaga lume – a fost foarte complicat, de vreme ce m-am bazat în mare parte pe surse în limba engleză. 

Sper ca această carte să nu îndepărteze pe nimeni, ci să intrige, mai degrabă: cineva care crede că știe tot ce era de știut se poate uita la cuprins și poate constata că nu le cunoaște pe multe dintre aceste femei, pentru că istoria nu le-a reținut în felul în care a făcut-o cu bărbații.

– Lucy Worsley, specialistă în istorie și documentaristă din Marea Britanie, repetă cu orice ocazie că nu există istorie cu „I“ mare, că există doar versiuni diferite ale acelorași evenimente care te-ar putea lua profund prin surprindere. Presupun că ești de acord cu ea. 

– Absolut. E disputa aceasta – în Statele Unite și Marea Britanie, nu știu cum o fi în alte țări -, cu politicienii conservatori care afirmă că istoria e o sumă de fapte asupra cărora s-a căzut de acord, care s-au petrecut așa cum am învățat noi la școală, pe când aveam opt ani, și că asta e tot. Orice încercare de a afla mai multe, de a te raporta critic la versiunile istoriei e considerată o amenințare la adresa ethosului național. 

– Chiar așa, este o amenințare? 

– Poate că e. Și poate că nu e cu tot dinadinsul un lucru rău. Avem în Statele Unite, de pildă, vreo câteva mituri fondatoare: primul e Revoluția eroică de eliberare față de britanici. Amuzant e că eu sunt și britanică, și americancă: am crescut cu părinți britanici, într-o școală din America, auzind întruna cât de răi sunt britanicii. Chiar și unii dintre politicienii liberali se tem să continue munca istoriei, ceea ce presupune să cauți noi și noi surse. Istoricii fac mai mult decât să citească o carte sau alta scrisă în ultimul deceniu și să le-o repete elevilor: se duc în arhive și caută surse primare. Cartea mea nu e originală, nu se bazează în primul rând pe surse primare, dar se bazează pe munca acelor istorici care află lucruri noi despre versiunile pe care le credeam cu toții de la sine înțelese. 

Am inclus, de pildă, femei care au luptat împotriva Imperiului Britanic – în Regatul Unit, Imperiul fie nu e analizat la școală, fie e considerat un glorios moment de dominație a națiunii asupra lumii. Lumea e mai puțin curioasă să afle versiunile celor care au fost colonizați. Așa că am inclus câteva figuri regale din ceea ce acum este India sau am inclus-o pe Regina Nanny a cimarrónilor: a ajutat nenumărați sclavi din Africa să evadeze în Jamaica, dar toate sursele pe care le avem o descriu drept o vrăjitoare groaznică, violentă și de temut. 

Am scris acel capitol gândindu-mă că trebuie să reținem că istoria ei este o istorie orală: ceea ce ne-a rămas în scris a fost scris de către colonialiști care erau îngroziți de ea. Trebuie să luăm cu prudență aceste relatări și să celebrăm cumva această improbabilă Rezistență și victoriile ei improbabile în fața Imperiului Britanic aflat la apogeu. 

– Deci nu e neapărat vorba de o rescriere a istoriei, dacă înțeleg bine, ci de completarea istoriei. 

– E o reacție precum cea a oamenilor care spun „Eu cred în știință“ atunci când se confruntă cu o președinție ca a lui Donald Trump sau cu modalități neștiințifice de raportare la epidemia de coronavirus. Dar oamenii de știință discută mereu în contradictoriu: așa cum știința este o disciplină critică și competitivă, și istoria e critică și competitivă. 

Am mulți prieteni istorici, soțul meu e profesor de istorie – dacă știu un lucru despre această disciplină, știu că adaugă mereu câte ceva. Poate că e vorba de rescriere câteodată, de corectarea unor neadevăruri din trecut, dar e un proces prin care adaugi întruna: cunoștințe noi, perspective noi, modalități prin care faci creierii elevilor să explodeze și prin care-i încurajezi să corecteze lucruri pe care credeau că le-au înțeles. Și da, mulți oameni detestă să se raporteze la istorie în felul ăsta. 

– E o vorbă mai veche: un om de știință spune cel mai adesea „Nu știu“. 

– Exact. Când vezi un Guvern precum cel al Marii Britanii, condus de Boris Johnson, spunând că nu poți dărâma statuile unor figuri imperiale sau când munca profesorilor de istorie din Regat e luată la bani mărunți în încercarea de a preveni ceea ce trece drept „rescrierea istoriei“, nu ai de-a face decât cu niște istorici care-și fac meseria. 

Sunt atâtea certitudini în privința „băieților buni“ și a „băieților răi“, iar asta nu e calea potrivită de a te raporta la istorie. Domeniul e foarte competitiv, iar cartea mea încearcă un pic să „zgândăre ursul“. 

– Apropo, trebuie că munca de documentare a acestei cărți ți-a cam dat dureri de cap: faci slalom printre continente și epoci istorice cu o viteză amețitoare. Cât de greu a fost, cât a durat?

– Uneori a fost îngrozitor de-a dreptul. Din mai multe motive. De exemplu, sunt două amerindience în carte: a fost foarte greu să mă asigur că am referințele lingvistice și culturale corecte, mai ales pentru că nu auzisem de ele până atunci. Nu știu foarte multe nici despre femeile din estul Asiei – înainte de-a mă fi apucat de treabă, m-am simțit obligată să înțeleg ce era considerat neobișnuit într-un loc anume, într-un moment istoric anume. 

Încă o dată, m-am bazat pe prietenii mei istorici: le-am trimis fragmente despre reginele indiene războinice, de exemplu, și i-am întrebat dacă le sună ciudat sau nu. Unul dintre portretele mele preferate este cel al lui Funmilayo Ransome-Kuti, o nigeriancă implicată în lupta pentru independență și în tot soiul de activități militante feministe. Am avut mult de câștigat de pe urma celor care mi-au explicat contextul acestor povești. 

Dar, din cauză că nu mă formalizez foarte tare în scris, pot spune „Avem doar câteva frânturi de dovezi în privința asta sau cealaltă“ și am păstrat unele dintre femei chiar și în cazul în care nu avem cum afla prea multe despre ele. Sper că asta va duce la un cuprins asupra căruia cineva să poată să se aplece și să decidă că merită să popularizeze aceste nume în continuare. 

Mi-am făcut documentarea, cu greutate, pe Internet și la British Library și am profitat cât am putut de rețeaua mea de prieteni. Am avut și un termen-limită destul de strâns, așa că vreme de vreo câteva luni n-am făcut altceva decât să citesc biografii de dimineață până la miezul nopții, să-mi limpezesc gândurile și să încerc să mențin scriitura amuzantă. 

– Deci nu te-ai ocupat cu nimic altceva în acea perioadă.

– Mai și schimbam slujbele: plecasem de la BuzzFeed și urma să încep munca la Washington Post. Cale de-o vară, fără concediu, altceva n-am făcut și mi-am pierdut un pic mințile. 

– Iar apoi vine munca de clasificare a „materialului de lucru“. Vreo câteva categorii: femei cu un număr impresionant de crime la activ, femei care au scris lucruri periculoase, femei care s-au luptat cu imperii și cu rasiști, femei care au știut să se distreze al dracului de bine și femei care le-au tras pumni naziștilor. Cum ai stabilit categoriile astea? 

– Nu m-am apucat de treabă cu gândul la astfel de categorii. Aveam o listă de nume de pe care tot tăiam sau pe care tot adăugam. Cred că eram în avion când am început să mă gândesc: „Le pun în ordine cronologică“? Nu părea să aibă sens. „Le pun alfabetic, ca-n dicționar“? Nu. 

M-am gândit că fusesem atrasă de anumite tipuri de femei peste care-am dat. Deși am încercat să documentez mai multe discipline, am sfârșit cu foarte multe revoluționare, cu scriitoare… Am fost mereu interesată de femeile care s-au opus fasciștilor în anii ‘30 și ‘40: nu o să mă satur vreodată să citesc cărți despre ele. Și eram foarte curioasă în legătură cu acele femei care le-au tras pumni naziștilor. 

Am ales femei care n-aveau de ce să fie luptătoare în vreo Rezistență, femei care ar fi putut să se integreze foarte bine în societate: Sophie Scholl, de exemplu, o studentă germană foarte tânără, ai cărei frați și prieteni au luat parte la o mișcare de rezistență condamnată de la bun început, pe teritoriul Germaniei. Nu era evreică, ar fi putut pur și simplu să se abțină: m-au interesat mai ales acele povești extrem de improbabile și de pline de curaj. Știam că am de-a face cu femei care au făcut spionaj și au omorât oameni sau cu femei care n-au făcut-o, care au rezistat altfel, fiind… 

– Pur și simplu niște oameni cumsecade. 

– Exact. Oameni care au sfârșit-o uciși doar pentru că s-au purtat omenește. Când scriam despre asta în 2017, la începutul președinției Trump, îngrijorată de direcția în care se îndreaptă America, și în urma Brexitului, voiam să aflu cine se opune, cine n-o face și de ce. 

Alte capitole, precum cel despre femeile cu un număr impresionant de crime la activ, se concentrează asupra unor epoci mai îndepărtate și asupra unor femei războinice, cu adevărat afurisite. Sunt o contrapondere a lucrurilor pe care credem că le cunoaștem despre feminitatea înnăscută. Sunt povești care ne fac în primul rând recunoscători că nu trăim în anul 600, dar care ne fac să și înțelegem că istoria, chiar și în vremuri tenebroase, a fost făcută atât de bărbați, cât și de femei. A fost amuzant să scriu despre ele, pentru că sfidează stereotipurile. 

– Să vorbim puțin despre doar două dintre femeile din carte: Miriam Makeba e o vedetă în anumite cercuri, nu prea cunoscută în altele. Care crezi c-ar fi primul lucru pe care oamenii trebuie să-l știe despre ea? 

– E unul dintre numele mai cunoscute din carte, în calitate de artistă și de cântăreață. Multe dintre femeile despre care știm din istorie sunt faimoase pentru aceleași motive. S-ar prea putea însă ca lumea să nu prea știe despre angajamentele ei politice, despre implicarea sa în mișcări radicale pentru eliberarea persoanelor de culoare, despre Panterele Negre.  Auzi adesea oameni care spun “Oh, a produs o schimbare pentru că era o cântăreață celebră“… Nu tocmai: era o figură politică radicală și sper că oamenii vor reține asta din secțiunea Femei care au știut să se distreze al dracului de bine – ea include foarte multe artiste, dar care au fost și foarte subversive pentru vremurile lor. 

Gladis Bentley era o cântăreață drag în vremea Renașterii din Harlem care dădea mereu de bucluc cu Poliția Moravurilor din America acelor vremuri, pentru că punea sub semnul întrebării ceea ce era acceptabil din punctul de vedere al genului și pentru că forța limitele libertății de exprimare. Josephine Baker, o americancă mutată la Paris, de rasă mixtă, faimoasă pentru dansurile ei caraghioase, dar luând la rândul ei parte în Rezistența franceză. S-a implicat și în mișcarea pentru drepturi civile din Statele Unite, a fost și ea o figură politică foarte interesantă. Iar Miriam Makeba, probabil mai mult decât oricine, întruchipează această atitudine. 

– Pentru mine e grăitor că, indiferent de locul în care se află, tot dă de probleme: e exilată din Africa de Sud, ajunge la New York, se căsătorește cu un membru al Panterelor Negre, își pierde viza pentru America și tot nu se oprește decât în 2008, anul în care a murit. 

– Minunat e să vezi cum face asta și la bătrânețe. Asociem activitatea revoluționară cu tinerețea, dar ea a rămas onestă cu sine însăși pe întreaga durată a vieții, deși a făcut foarte multe sacrificii personale. 

– Seamănă foarte mult cu Nina Simone, dar e mult mai puțin cunoscută, mi se pare. 

– Așa mi se pare și mie. Mai ales în Statele Unite e mult mai puțin cunoscută.

– Și-apoi o avem pe împărăteasa Wu a Chinei. Singura femeie care a condus acea țară, până acum, în nume propriu. Un număr cu adevărat impresionat de crime la activ, comploturi la scară imperială, un bebeluș mort folosit în scopuri politice și foarte, foarte mult sex. Nu pot decât să mă întreb cum se face că nu există un serial Netflix despre ea. 

– Ce am aflat pe parcursul documentării e că există un serial chinezesc despre Hillary Clinton cu subtitlul „Împărăteasa Wu la Casa Albă“ – nu e deloc flatant pentru ea, deși probabil că e adevărat în anumite privințe. În cultura pop din China Împărăteasa Wu este cunoscută. Dar e adevărat că despre foarte multe dintre aceste femei din istorie lumea află grație vreunui serial Netflix în douăsprezece episoade. Ea e cunoscută pentru mașinațiunile politice înfricoșătoare, oribile și – după cum spuneai – a ucis multă lume în drumul ei către tron. Știm despre destule regine căsătorite cu suverani, despre multe regente – cele care conduc pentru că prințul moștenitor n-a ajuns încă la maturitate -, dar Împărăteasa Wu a fost chiar ea suverana Chinei în acea vreme (a doua parte a secolului al VII-lea, n.red.). 

În bibliografia cărții e trecută o biografie minunată a ei, care detaliază felul lipsit de scrupule în care a dobândit puterea. Povestea ei contrazice tot ceea ce credem că știm despre femeile din istorie: mai toate apar drept foarte nobile, foarte drepte, foarte asuprite. Ea nu e nimic din toate astea. 

– Ba chiar dimpotrivă, chiar. Dar nu e cumva o femeie a vremurilor ei? Ori ești tare în China acelor vremuri, ori nu ești deloc. 

– Da. Iar cartea mea se ia la trântă cu ideea că, din cauze biologice, femeile ar fi slabe. Încă o dată, Împărăteasa Wu nu era deloc slabă. 

– Umorul și (nu puținele) obscenități mi se par esențiale în această carte, ambele fiind dublate de satira politică. Ai pornit cu gândul să scrii o carte polemică sau așa s-a nimerit?

– Când te uiți la secțiunile din librării rezervate cărților feministe sau de istorie a femeilor o să observi că sunt foarte apolitice. În Statele Unite – și cred că și în Marea Britanie – o carte foarte faimoasă pentru copii include un portret al lui Margaret Thatcher, fostă prim-ministră a Marii Britanii. “Nu-i așa că e minunat că o femeie a ajuns în această funcție? Girl Power”!, cam așa e prezentată. 

Eu am ales să n-o includ pe Thatcher și să nu includ figuri din istoria mai recentă, pentru că mă interesează, cu excepția Împărătesei Wu și a câtorva dintre femeile din vechime, mai ales acele persoane care au luptat pentru drepturile femeilor. Margaret Thatcher n-a fost neapărat asta, cu excepția faptului că s-a aflat în postul de lider. Din același motiv am ales femei care au promovat drepturile angajatelor – la data la care scriam cartea încercam fără succes să înființez un sindicat la BuzzFeed -, așa că eram foarte curioasă să aflu despre activistele pentru dreptul la muncă.

Eu cred că totul este politică, dar m-am și înfuriat foarte tare pe durata documentării pentru că nu știam de aceste femei incredibile și pentru că, nu o dată, au fost ucise pentru ceea ce făceau – chiar dacă nu făceau altceva decât să scrie scrisori ori să poarte pantaloni. Furia aceea cred că se simte în carte. 

– În afară de nevoia de a le aduce pe aceste femei în prim-plan, cum ți-ar plăcea să fie înțeleasă ideea cărții? 

– Mi-ar plăcea să fie o sursă pentru cei care vor să afle mai multe. Vreau ca cineva să facă un doctorat despre una dintre femeile din această carte, vreau să fie un punct de plecare. Și mai vreau ca ea să fie o armă în orice dispută. Dacă, de exemplu, o adolescentă la un chef e sâcâită de niște băieți care spun că femeile nu sunt bune la matematică, știință sau scris, vreau ca fata aceea să fi citit cartea și să poată întreba „Dar ce zici despre persoana asta și despre cealaltă“? 

– În fine, cine ar intra într-un top 3 personal al femeilor afurisite din contemporaneitate? 

– Nu sunt sigură, m-ai cam încuiat. Cred că sunt multe activiste tinere pentru climă care s-ar califica. Greta Thunberg poate că e prea cunoscută, dar i-am cunoscut în America pe elevii care organizează protestele împotriva violenței armate – pe cei de la Liceul Parkland și pe aliații lor. Nu aleg persoane anume, ci categorii: pe cele și cei care luptă împotriva schimbărilor climatice și a violenței armate.

Presupun că există unele membre ale Congresului american care-ar intra în această categorie, dar nu sunt sigură… Adolescenții de astăzi sunt foarte, foarte curajoși, iar asta ar putea să-i ajute – sper – să oprească “valurile învolburate“. 

– Te gândești la Alexandria-Ocasio Cortez sau doar mi se pare? 

– Motivul pentru care nu vreau să spun vreun nume și motivul pentru care nu am inclus în carte pe nimeni în viață este că nu știm unde o să ajungă. Ar putea să migreze spre centru… Cred că oricare politician e în pericol să se lase corupt ori să abandoneze. Nu sunt fana nimănui, dar când vine vorba de impactul ei asupra lumii din jur, chiar că face un pic de tărăboi în Congresul Statelor Unite.

Tweet