Motto: „Când ştii exact ce trebuie să faci nu laşi loc minunilor.”

Interesul dramaturgului pentru repetiţiile de teatru nu are nimic paradoxal atât timp cât îl macină procesul prin care textul său este, după caz, batjocorit sau îmbunătăţit. Asta în situaţia în care, de cele mai multe ori, tocmai dramaturgul este marele exclus din procesul de ridicare a spectacolului. Indignat, revoltat sau doar curios, dramaturgul simte nevoia să afle de ce anumite fraze pe care le-a scris sunt eliminate sau modificate drastic, de ce altele trec dincolo de proba repetiţiilor integrându-se nealterate în materia teatrală. Această imensă sete de a cunoaşte mecanismele intime ale repetiţiilor are ca scop perfecţionarea propriei scriituri, cât mai aproape de condiţia ideală în care textul să-i fie reprezentat fidel în spectacol.

Dramaturgul lucid nu uită nici o clipă faptul că un spectacol de teatru este proiecţia colectivităţii, că textul său este perceput de cele mai multe ori de regizori ca un pre-text dramatic şi nu ca o partitură de interpretat în acelaşi timp exact şi foarte personal. În schimb, visează să scrie un text care să conţină toate premisele de a fi respectat la virgulă.

Oricât de mare ar fi diversitatea stilurilor regizorale, spectacolul rămâne palimpsestul repetiţiilor, fixând fragil iteraţiile progresive ale acestora. Paradigma uzuală de ridicare a unui spectacol de teatru descrie aproape mereu aceleaşi două faze „tehnologice”: alegerea unui text dramatic preexistent şi declanşarea repetiţiilor. Vedem în repetiţii acel interval energetic care trasformă starea „solidă” a textului dramatic în starea „fluidă” a spectacolului de teatru. De la textul inert la „arderea” jocului pe scenă. Energia latentă degajată în timpul repetiţiilor face p

osibilă această minune. Textul dramatic funcţionează în acest caz ca un sâmbure în jurul căruia creşte şi se coace fructul spectacolului, iar repetiţiile pot fi asimilate demonstrării unui adevăr presupus a fi ascuns în textul dramatic.

Vorbind despre repetiţii şi teatrul reînnoit, o ipoteză provocatoare ar fi începerea simultană a scriituri dramatice şi a repetiţiilor, după modelul elisabetan. „Sâmburele” este înlocuit cu o sămânţă, cu o idee dramatică declanşatoare. Sămânţa de „scandal” a viitorului spectacol creşte în sâmburele-fruct, obţinând un rezultat miraculos: textul scris ajunge identic cu cel rostit pe scenă. Scriitura dramatică va fi având validarea la scenă din timpul repetiţiilor, materia teatrală ajungând omogenă. Prin întoarcerea dramaturgului în teatru, repetiţiile devin căutarea adevărului în urma unei întrebări sau doar a unei mirări iniţiale. Răspunsul va fi găsit în spectacol. Textul dramatic capătă prin geneza sa „chip” teatral, toate montările ulteriore urmând să-şi caute „asemănarea”.

Cu ocazia conferintei sustinuta de George Banu, Constantin Chiriac si Valentin Nicolau la lansarea volumului “REPETITIILE si teatru reinoit – secolul regiei” in cadrul Festivalului International de Teatru de la Sibiu

Sibiu, 02.06.2009