Florin Stanciu a debutat toamna trecută în colecția Nautilus a Editurii Nemira cu romanul hard science fiction Omnium, despre care vom vorbi la primul club de lectură Nemira din 2018.

Veniți să-l cunoașteți pe autor, să îi puneți întrebări și să luați autografe (dacă încă nu ați avut ocazia).

Câmd? Luni, 22 ianuarie, de la ora 19.00.

Unde? În mansarda librăriei Cărturești Verona.

Sinopsis:

În trecut, Pământul a fost distrus de un obiect necunoscut numit Spinul lui Dumnezeu. În prezent, pe Staţia de Explorare a Portalului 2, Axxe Kaer e solicitat de PHIL, entitate superinteligentă artificială şi custodele staţiei, să elucideze apariţia unei capsule misterioase ieşite din portalul legat de o gaură de vierme.  Deşi călătoria fiinţelor vii prin portaluri e imposibilă, capsula prezintă semne vitale. Acest incident îi va schimba viaţa pentru totdeauna, iar povestea lui se va intersecta cu istoria antePământului, dar şi cu cea a postPământului. Şi însăşi identitatea i se va confunda cu Ianus Trifrons şi, în cele din urmă, cu cea a data-cercetătorului Casian Titus.

Despre autor:

Florin Stanciu este genetician şi scriitor. A debutat în 2013 cu proză scurtă, în numărul 70 al revistei online de science fiction Nautilus (cu povestirea „Trophonius Personal Genomics“) şi pe hârtie, un an mai târziu, în Almanahul Anticipaţia 2015 (cu povestirea „Gloanţe vii“). A mai publicat povestiri, recenzii de carte şi articole despre evenimente în revistele Fantastica, Gazeta SF şi Ficţiuni.ro şi a apărut cu povestirea „Fedya“ în volumul colectiv „Exit. Povestiri de dincolo”.

Ce spun bloggerii de carte despre Omnium?

Liviu Szoke: Florin Stanciu a reușit să îmbine cu succes informația științifică din mai multe domenii (genetică, fizică cuantică, biologie, evoluționism, istorie, astronomie, sociologie, ecologie, informatică și multe altele) cu o intrigă beton, reușind totodată să explice pe înțelesul tuturor cum stă treaba cu toate acestea, fără a părea însă că încearcă să dea lecții sau s-o dea în filosofări și să scape povestea din mână.

Georgiana Vlădulescu: Mi-a plăcut enorm povestea, mi-a plăcut protagonistul, dar și de IA-urile din roman. E o poveste hard SF pe care iubitorii genului cred că o vor adora.

Iulia Albotă: Mi-au plăcut mult introducerea în atmosfera stației de pe Tsuba și setarea coordonatelor universului postapocaliptic prin intermediul hobby-ului personajului principal de a reproduce feluri de mâncare antepământene. Am fost prinsă în poveste chiar de la început și pe măsură ce citeam, interesul era din ce în ce mai mare. Cartea asta a fost pentru mine un adevărat page-turner.

Silviu Mihai Gheorghe: În Omnium, ritmul în care se dezvăluie misterul e aproape perfect, cât să îți țină vie curiozitatea până spre sfărșit. Există și o întorsătură de situație ce pune într-o altă lumină evenimentele petrecute până în respectivul moment. Finalul, deși l-am intuit mai devreme decât probabil ar fi trebuit, este fabulos. Alfa și Omega.

În continuare, vă invităm să citiți un fragment din roman:

Nu-mi amintesc cât a trecut de când am avut un vis atât  de real, de ciudat sau ale cărui detalii să mi le amintesc întru totul după trezire. Am rămas câteva minute în plus pe regdivan marcat de intensitatea lui, încercând să-mi fac ordine între gânduri. Un asemenea vis nu putea fi întâmplător. Rememorarea fidelă a faptelor era ceea ce îl deosebea de celelalte.

Visasem că îmi era sete și că mă aflam într-o peșteră atât de mare, încât adăpostea un lac, un lanț muntos și în mod nefiresc ceva ce părea a fi o formațiune noroasă. Marginile i se pierdeau în întuneric. Doar câteva raze de lumină coborau jucăușe pe suprafața lacului. Nu deslușeam prea bine de unde venea acea lumină. Rațiunea mă îndemna să cred că undeva dincolo de nori se aflau marginile unui tavan surpat. M-am repezit spre lac și am băut apă direct din el. Undeva în stânga am zărit o barcă. Era trasă la mal. Vopseaua albastră i se sco ro jise odată cu trecerea timpului. M-am suit în ea și am început să vâslesc ușor. Liniștea apăsătoare din jur era risipită de zgomotul cadențat al vâslelor și pleoscăitul apei. Barca vuia încet sub presiunea mișcării.

Eram absorbit de dimensiunile incredibile ale locului în care mă aflam. Numai atunci când am ajuns în mijlocul lacului am observat că în barcă se mai afla cineva. Am tresărit. A apărut din senin. Era o făptură acoperită din cap până-n picioare de ceva negru. Părea un manechin din cauciuc sau un om învelit în latex.

O nălucă!

Am încercat să văd selectiv. Speram, prin estomparea culorilor obiectelor din jur, să mă pot concentra asupra lucrurilor cu adevărat importante. Dar degeaba, acest instinct îmi era amorțit. Am hotărât atunci să-i vorbesc. Prezența ei cerea asta. Am întrebat-o ceva, iar ea a încercat în mai multe rânduri să-mi răspundă. Buzele i se mișcau, dar niciun sunet nu trecea de latexul lucios. Se chinui în zadar să-l rupă, băgându-și degetele în gură și trăgând de obrajii ce păreau a fi de cauciuc. Apoi, cu o smucitură, și-a dus mâinile la gât ca și cum s-ar fi sufocat. Chipul i se schimonosi. Deși nu auzeam nimic, postura arcuită, fălcile încleștate, neputința, toate mă ajutau să recompun în minte un strigăt de durere. Spectacolul din fața mea contrasta violent cu liniștea din jur. Am închis ochii. Îmi auzeam propria respi rație și pulsul, care-mi zvâcnea din ce în ce mai tare în timpane. Parcă se lua la întrecere cu un altul. Cu timpul, nu mai erau bătăile inimii mele, ci ale altcuiva – zgomotul acela pe care îl auzi lipindu-ți urechea de pieptul unui străin.

***

De îndată ce m-am trezit, am căutat pe harta Tsubei formațiunile geologice din zona centrală. Era în zadar, nu aveam să găsesc apă în stare lichidă pe asteroid și nicio peșteră din cele existente nu avea tavanul prăbușit. Philotheos m-a asigurat de acest lucru.

Nu am renunțat ușor. Am scormonit confuz printre amintiri în căutarea unei interpretări. Vederea selectivă era un dar al subconștientului – rezervorul unde se conservă toată experiența vieții, toate evenimentele ce au trecut cândva prin filtrul conștiinței. Ea nu avea cum să funcționeze de vreme ce mă aflam pe unul dintre tărâmurile sale – visul. Am pus totul pe seama personificării unor evenimente din trecut, care probabil m-au marcat mai mult decât am bănuit la momentul respectiv și care ieșeau acum la suprafață. Frânturi recompuse de adevăr prin care intuiția încerca să-mi șoptească ceva.

Anumite curente neozofice subliniau abilitatea vederii selective de a te transpune dincolo de limitele biologice ale percepției realității. „Dacă în mod normal visul reprezintă modalitatea prin care creierul recompune realitatea de peste zi în elemente informaționale ușor de catalogat, de ce n-ar fi în stare, grație vederii selective, să recompună realități alternative – forme de evoluție imediată“, afirmau adepții acestora, iar Arhiva era plină de exemple de oameni ce au recompus în vis realități viitoare ca o consecință a propriilor alegeri.

Găsirea unor explicații pentru acel vis trebuia să mai aștepte. Oricât de mult mi-aș fi dorit să mă bucur în continuare de efectele regenerative ale regdivanului și a contemplărilor care se nășteau aproape instantaneu în acea stare de liniște, prezentul mă cerea treaz – un sunet de clopot aflat în bătaia vântului îmi amintea din când în când că am primit diverse notificări pe rețeaua principală.

De fiecare dată suna parcă altfel.

Am fost câteva clipe confuz. Nu știam dacă eram treaz sau continuam să visez. După ce m-am dezmeticit complet, mi-am dat seama că mă găseam într-o casă părăsită.

De fapt, o reproducere fidelă a unei case părăsite.