„Iată că mă gândesc la cei şi la cele despre care nicio carte nu va vorbi niciodată, cărora niciodată istoria nu le va cita numele şi munca, înghiţiţi cum au fost de violenţă, ignoranţă şi prostie. Mă gândesc la evreica aceea care conducea un teatru în ghetoul din Vilno. Da, un teatru. Luând în fiecare zi din raţia ei de pâine, frământa şi modela păpuşi din miez. Şi în fiecare seară femeia asta flămândă însuflețea apariţiile hrănitoare, aducând actorii ei din pâine, din teatrul ei minuscul, în faţa a zeci de spectatori flămânzi ca şi ea şi, la fel ca ea, meniți masacrului. În fiecare seară, până la sfârşit. Trebuie să păstrăm urma acestei femei ca o rană de nevindecat. Trebuie, pentru că, dacă uităm micul teatru de pâine din ghetoul de la Vilno, pierdem teatrul.“

Așa gândește Ariane Mnouchkine și astfel consemnează Bruno Tackels, autorul unui eseu revelator despre regizoarea și compania de teatru din pădurea Vincennes, un eseu ce urmează cursul firesc, lin, cuminte chiar, al monografiei scrise la cald, din interior, fără efuziuni sentimentale și fără pagini înecate în discurs conceptual, așa cum ar fi fost de așteptat, poate, de la un profesor de filosofie cum este Bruno Tackels. Nici gând. Autorul belgian semnează acum un eseu mărturisitor despre un univers în care se face teatru ca peste tot și ca nicăieri, o lume în care a pătruns și a rămas o vreme, apoi a transformat-o în obiect de reflecție pentru o carte ce urmează după publicarea unor studii despre Romeo Castellucci, Pippo Delbono, Rodrigo Garcia sau Anatoli Vasiliev, figuri din prim-planul teatrului de azi.

„Ariane Mnouchkine și Théâtre du Soleil“, volum apărut la Editura Nemira, în Colecția Yorick, în colaborare cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, înseamnă descoperirea unui suflet ce pulsează de câteva decenii, creează și bucură, și mărturisirea lui într-o carte-document care parcă s-a scris singură, constituindu-se la întâlnirea dintre multele voci ce au lucruri de spus despre arta și credințele artiștilor din La Cartoucherie și perspectiva implicată a autorului, care adoptă postura autorului-martor. Înainte de orice, Bruno Tackels constată și explicitează în aproximativ două sute de pagini, un spiritus loci, fără a-i spulbera astfel aura misterioasă ce-l înconjoară. Povestind, descriind, evocând, invocând, explicând și relatând, autorul conturează convingător profilul unui fenomen teatral vital în Europa ultimilor cincizeci de ani: „De-a lungul întregii sale existenţe de căutări, du Soleil a încercat întotdeauna să înţeleagă lumile celuilalt – China, Tibet, India, Italia, Japonia, Cambodgia, Afganistan, Australia şi Franţa, bineînţeles, această Franţă retrasă şi uneori chiar refulată de propria noastră istorie… Théâtre du Soleil nu s-a temut niciodată să se confrunte cu realitatea trupei, într-o perioadă istorică ce a răsturnat atât de repede visurile de comunitate pe care şi le dorise atât de tare. Chiar dacă este condus de o artistă ce îi seveşte drept busolă, el nu ar fi putut exista niciodată fără această afirmare concretă a unei munci în comun, întemeiată pe respiraţiile multiple ale unei trupe de actori. Nu a renunţat niciodată la exigenţă şi la proba trupei, la disciplina pe care o aşteaptă de la fiecare, la renunţarea pe care o presupune necesară, pentru ca să aibă loc această scriitură colectivă gravată pe scândura scenei. O abnegaţie a fiecăruia, fără îndoială, care se întoarce înmiită, prin forţa demultiplicată a acestui mic popor ce prinde viaţă şi suflet în faţa noastră. Théâtre du Soleil  are un suflet, tocmai pentru că a găsit, fără îndoială, energia unui loc veritabil. Un adăpost, un refugiu, un bivuac care durează de mai bine de patruzeci de ani. La Cartoucherie, situată în inima pădurii Vincennes, a conturat și a cioplit o utopie pe care fiecare dintre actori o purta în suflet şi în inimă. O utopie care nu încetează să se manifeste zi de zi. Fie ca paginile care urmează să poată aşterne pe hârtie câteva ecouri parţiale ale suflului de viaţă, ale spiritului de sărbătoare care animă zidurile de la La Cartoucherie de atâţia ani.“

Citeşte continuarea în Revista Yorick.

Autor: Dana Ionescu