Suntem în Mexic la început de secol XX, într-o noapte caldă de iulie pe care ploile au uitat-o. Străzile pietruite ale cartierului Coyoacán sunt pustii, în vreme ce oamenii s-au retras înăuntrul caselor lor la capătul unei zile agitate. Tocmai s-a încheiat încă o sărbătoare a Morții, a Sfintei Morți pe care mexicanii o venerează cum se cuvine, an de an. Suntem aşadar în țara în care morții i s-au recunoscut drepturile depline fiind personificată şi ,,sanctificată”. Moartea are prin urmare propriul ei cult prin care oamenii încearcă s-o apropie, să-i vorbească, să-i solicite de fiecare dată puținul răgaz… încă puțin.

Povestea vieții Fridei Kahlo a început din ziua în care ea a murit. Un accident cumplit de tramvai, trei fracturi ale coloanei, clavicula, coastele şi pelvisul; plus alte unsprezece la piciorul drept. Apoi o trezire miraculoasă la viață. Mama ei a ştiut, a ştiut dintotdeauna că această copilă a ei nu s-a întors atunci din comă, ci direct din moarte. Dacă există un Faust feminin în variantă sud-americană, atunci cu siguranță este vorba despre povestea Fridei Kahlo, femeia care a trăit pe culmile durerii şi ale pasiunii, pentru care el dolor y la pasión au fost ingredientele nelipsite ale vieții. O adevătată regină aztecă, o pictoriță a agoniei şi o maestră a simțului culinar.

Datoria uriaşă pe care Moartea i-a şters-o în acea zi fatidică a accidentului de tramvai a însemnat pentru Frida ani şi zeci de ani de viață, viață de împrumut în care nu a lipsit nici măcar o zi în care să nu-şi dorească să fi murit atunci. Două lucruri au pecetluit întelegerea şi pactul acela faustian: Moartea i-a îngăduit să trăiască din plin gustul libertății (suculența sexului, plăcerea mâncării şi verticalitatea spititului) în timp ce ea îi va fi cedat Naşei din aceeaşi viață, bucată cu bucată, fără a putea păstra pentru sine nimic. În plus, de fiecare an, de Ziua Morților, Frida avea să organizeze festine populare de o strălucire regească, nemaivăzute în tot Mexicul, ca şi cum şi-ar fi aniversat atunci propria zi de naştere… sau de moarte.

Întreaga suferință şi şirul nesfârşit al înfrângerilor – toate acestea n-au împiedicat-o pe Frida Kahlo să se îndrăgostească de cel mai renumit pictor al țării, să se căsătorească cu el de două ori, să îl înşele la rândul ei, de repetate ori şi pe mai multe continente, să fie acea regină aztecă a atelierelor, expozițiilor şi saloanelor de artă, să-i fascineze cu geniul ei culinar pe exilatul comunist Troțki sau pe magnatul capitalist Rockefeller, să ia parte la transformările politice ale Mexicului sau să trăiască la Paris în compania suprarealiştilor Dali, Breton şi Aragon, să fie atât de prețuită acolo, în capitala franceză de Picasso, adorată de Anaïs Nin, privită cu înflăcărare de Miller sau luată peste picior de uraganul Hemingway.

Dar să ne întoarcem în acea noapte de iulie: există acolo, în cartierul Coyoacán, o casă veche, înaltă şi fastuoasă, cu pereții albaştri şi cu încăperi largi găzduind mobilier artizanal, plante exotice şi idoli prehispanici, o casă a contrastelor şi a unei istorii cutremurătoare. Este Casa Albastră a Fridei Kahlo, iar stăpâna ei este acum o femeie împuținată la trup, condamnată să-şi trăiască ultimele zile din viață țintuită la pat; piciorul, bolnav încă din copilărie, îi fusese de curând amputat; durerile sunt mari, aruncând-o pe Frida într-o agonie care n-o mai impresionează demult. Lângă patul stăpânei se află o sticlă de tequila, două pahare şi un carnețel cu coperți negre: ,,Cartea Plantei de Mentă” – aşa şi-a numit Frida propriul jurnal, acolo unde a avut întotdeauna grijă să confere vieții şi morții cele meritate. Din pahare tocmai s-a băut, până la fund, semn că stăpâna a avut de curând un invitat. Dar nimeni nu l-a văzut cu adevărat pe Mesager în noaptea aceea, atunci când a străbătut călare străzile din Coyoacán oprindu-se dinaintea Casei Albastre şi intrând în camera Fridei. A doua zi, spre amiază, totul s-a sfârşit.