Fragment: Tăişul sabiei, de Joe Abercrombie

O nouă ediţie a volumului Tăişul sabiei, de Joe Abercrombie, vă aşteaptă la precomandă pe nemira.ro!

Pe vremuri campion, acum un fel de monstru, Glokta este prizonier într-un corp bolnav. Nobilul Jezal însă trăiește bine pentru că trișează la jocul de cărți. Logen, poreclit Sângerosul Nouă, vrea să-și lase în urmă trecutul întunecat, în care și-a văzut familia ucisă, dar nu poate scăpa de diverse lupte. Bayaz, Întâiul dintre Magi, plănuiește o călătorie dincolo de lumea cunoscută, în scopuri numai de el știute, iar din pricina lui Glotka, Jezal și Logen vor avea și o viață și mai grea… Povestea începe în forță, fiți gata!

În continuare vă invităm să citiţi un fragment din romanul care l-a pus pe Joe Abercrombie pe lista autorilor moderni de fantasy.

Logen se avântă printre copaci, cu picioarele goale alunecând pe pământul ud, pe mocirlă, pe acele jilave de pin, de-abia mai respirând, cu sângele pulsându-i în cap. Se împiedică şi se prăvăli pe-o parte, cât pe ce să-şi despice pieptul cu propria secure şi rămase acolo, gâfâind, cercetând cu privirea pădurea plină de umbre.

Copoiul fusese cu el o clipă mai devreme, era sigur de asta, dar acum nu era de zărit. Cât de spre ceilalţi, nici pomeneală. Halal căpetenie, să se piardă aşa de băieţii lui! Ar fi trebuit să caute să se întoarcă, dar pă durea mişuna de shanka. Îi simţea mişcându-se printre copaci, avea nările pline de mirosul lor. Undeva, la stânga, i se părea că aude strigăte, sunete de luptă, poate. Logen se ridică încet în picioare, încercând să nu facă niciun zgomot. O creangă trosni şi el se întoarse dintr-o zvâcnire.

Văzu o suliţă îndreptându-se spre el. O suliţă necruţătoare, venind spre el cu un shanka la celălalt capăt.

– Drace! făcu Logen.

Se năpusti într-o parte, alunecă şi căzu cu faţa în jos, apoi se rostogoli prin tufăriş, aşteptând să simtă suliţa în spate în orice clipă. Se ridică, răsuflând greu. Zări vârful strălucitor apropiindu-se din nou, se feri, se târî în spatele unui trunchi gros. Aruncă pe furiş o privire şi capul-turtit şuieră, împingând suliţa spre el. Logen se iţi în partea cealaltă, doar o secundă, apoi se retrase, făcu un salt pe după copac şi coborî securea, răcnind cât îl ţinea gura. Lama se afundă, cu un pârâit, în craniul shanka. Un noroc, dar, la drept vorbind, Logen era de părere că i se cuvenea puţin noroc.

Capul-turtit rămase nemişcat, privindu-l printre gene. Apoi începu să se legene într-o parte şi-ntr-alta, cu sângele şiroindu-i pe faţă. După care se prăbuşi ca un bolovan, trăgând după el securea dintre degetele lui Logen, zvârcolindu-se pe jos, la picioarele lui. Logen încercă să apuce coada securii, însă, cumva, shanka strângea în continuare suliţa în mână şi vârful ei se învârtea în aer.

– Ah! ţipă Logen, când suliţa îi crestă braţul.

Simţi o umbră coborând peste faţa lui. Alt cap-turtit. Unul al naibii de mare. Aflat deja în aer, cu braţele întinse. N-avea timp să ia securea. N-avea timp să se ferească. Gura lui Logen se deschise, dar n-avea timp să spună nimic. Ce să spui într-un moment ca acesta?

Se prăbuşiră împreună pe pământul ud, se rostogoliră prin noroi, prin mărăcini şi crengi rupte, sfâşiindu-se, lovindu-se cu pumnii şi mârâind unul la altul. O rădăcină de copac îl izbi pe Logen în cap, făcându-i urechile să ţiuie. Avea un cuţit pe undeva, dar nu-şi putea aminti unde. Se rostogoliră şi se rostogoliră, în josul povârnişului, cu lumea răsturnându-se şi răsturnându-se iar, cu Logen încercând să se dezme ticească şi, în acelaşi timp, să-l sugrume pe vânjosul cap-turtit. Erau de neoprit.

Păruse o idee isteaţă să-şi instaleze tabăra lângă râpă. Era cu neputinţă să se furişeze cineva în sus, pe la spate. Acum, când Logen aluneca pe burtă pe marginea prăpastiei, ideea nu mai părea chiar atât de grozavă. Mâinile sale scurmau în pământul ud. Doar noroi şi ace brune de pin. Degetele apucară, apucară nimic. Cădea. Lăsă să-i scape un scâncet mic.

Mâinile i se strânseră pe ceva. O rădăcină de copac, ieşită din pământ chiar în buza râpei. Logen se legănă în gol, gâfâind, dar nu slăbi strânsoarea.

– Ha! strigă el. Ha!

Era încă în viaţă. Nu erau de-ajuns câteva capete-turtite ca să-i vină de hac lui Logen Nouădegete. Încercă să-şi ridice trupul peste margine, dar nu reuşi. O greutate mare îi atârna de picioare. Privi în jos.

Prăpastia era adâncă. Adâncă de tot, cu margini abrupte, stâncoase. Ici şi colo, câte un copac se agăţa de o crăpătură, crescând în neant şi răsfirându-şi ramurile în văzduh. Râul vuia undeva dedesubt, grăbit şi mânios, apă albă, înspumată, mărginită de piatră neagră, colţuroasă. Perspectiva era, fără îndoială, cât se poate de proastă, dar adevărata problemă se afla mai aproape. Vânjosul shanka nu se dezlipise de Logen şi se legăna uşor, înainte şi înapoi, cu mâinile murdare încleştate în jurul gleznei sale stângi.

– La naiba! mormăi Logen.

Era la ananghie. Mai trecuse, nu-i vorbă, prin câteva încercări şi trăise să le povestească, dar mai rău de-atât era greu de închipuit că se poate. Asta îl făcu să se gândească la propria-i existenţă. I se părea acum o viaţă amară, zadarnică. Nu adusese nimic bun nimănui. Plină de violenţă şi durere, presărată doar cu dezamăgiri şi vitregii. Mâinile începeau să-i obosească, braţele îi ardeau. Vânjosul cap-turtit nu dădea semne că avea să cadă prea curând. Ba chiar îşi aburcase niţel trupul pe piciorul lui. Se opri, ridicând spre el o privire plină de ură.

Dacă Logen ar fi fost cel agăţat de piciorul acelui shanka, foarte probabil ar fi gândit: „Viaţa mea depinde de piciorul de care mă ţin, mai bine să nu risc nimic“. Un om ar prefera să se salveze decât să-şi omoare duşmanul. Problema era că un shanka nu gândea aşa, iar Logen ştia asta. Aşadar, nu fu foarte surprins când acesta îşi deschise gura imensă şi îşi înfipse dinţii în gamba lui.

– Aaaau! mârâi Logen şi scânci şi lovi cât putu de tare cu călcâiul gol, săpând o rană însângerată în capul de shanka, dar acesta nu-şi slăbea muşcătura şi, cu cât lovea mai tare Logen cu piciorul, cu atât îi alunecau mâinile mai mult pe rădăcina cleioasă de deasupra.

Acum nu mai era prea mult din rădăcină de care să se poată ţine şi, atâta câtă mai rămăsese, părea gata să se rupă în orice moment. Logen încercă să nu se gândească la durerea din mâini, la durerea din braţe, la dinţii capului-turtit în piciorul lui. Urma să cadă. Nu avea de ales decât între a cădea pe stânci sau a cădea în apă şi asta era o alegere care, mai mult sau mai puţin, venea de la sine.

Odată ce te-ai ales cu un lucru de făcut, e mai bine să treci la fapte decât să trăieşti cu spaima lui. Asta ar fi spus tatăl lui Logen. Aşadar, îşi plantă piciorul pe suprafaţa stâncii şi, după o ultimă răsuflare adâncă, se aruncă în gol, cu toată puterea care-i mai rămăsese. Simţi muşcătura dinţilor descleştându-se, urmată de strânsoarea mâinilor şi, preţ de o clipă, fu liber.

Apoi începu să cadă. Repede. Marginile râpei goneau pe lângă el: piatră cenuşie, muşchi verde, petice de zăpadă albă, toate învălmăşindu- se în jurul lui.

Logen se răsuci încet în aer, agitându-şi zadarnic membrele, prea speriat ca să ţipe. Vântul năvalnic îi biciuia ochii, îi umfla veşmintele, îi smulgea răsufla rea din gură. Îl văzu pe vânjosul shanka lovindu-se de stâncă, în spatele lui. Îl văzu zdrobindu-se şi săltând şi prăbuşindu-se, mort, fără doar şi poate. Era o privelişte plăcută, dar satisfacţia lui Logen fu scurtă.

Apa se înălţă să-l întâmpine. Îl izbi în coastă, ca un taur la atac, îi smulse aerul din plămâni, gândurile din cap, îl înghiţi, trăgându-l la fund, în întunecimea rece.

 

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.