Miturile sunt poveşti universale, în afara timpului, care ne reflectă şi ne conturează viețile – ele ne explorează dorințele, spaimele, dorurile şi ne oferă narațiuni ce ne readuc în minte semnificația umanului. Seria Miturilor adună câțiva dintre cei mai buni scriitori ai lumii, fiecare povestind câte un mit într-o manieră contemporană memorabilă. Seria de autori îi include pe: Margaret Atwood, Karen Armstrong, A. S. Byatt, David Grossman şi Jeanette Winterson.

Fascinanta scriitoare Margaret Atwood reface dintr-o nouă perspectivă povestea Penelopei, soția cea fidelă a lui Odiseu, devenită imaginea-simbol a răbdării maritale. Cea care reușește să țină în frâu nu doar Itaca, în absența conducătorului său, ci și sutele de pretendenți care îi stau la poartă, vrând s-o convingă să pună capăt așteptării eroului plecat în Războiul Troian și pierdut pe mare.

Această splendidă repovestire contemporană se face din perspectiva Penelopei și a celor douăsprezece slujnice ale ei, adăugând sensuri și straturi noi legendei homerice, pe lângă posibile răspunsuri misterelor pe care Odiseea le lasă nerezolvate: de ce sunt spânzurate cele douăsprezece fete, la întoarcerea lui Odiseu? Și ce punea la cale, de fapt, „fidela și răbdătoarea“ Penelopa?

Fabulos… ireverențios și inventiv.

The New York Times

Atwood ia partea Penelopei cu o vervă extraordinară.

The Guardian

Cu accente ușor comice sau de-a dreptul întunecate, deconstrucția ingenioasă făcută de Atwood poveștii antice pune textul vechi de milenii într-o lumină cu totul nouă, extrem de incitantă.

The Washington Times

---

Fragment în avanpremieră

Introducere

Povestea întoarcerii lui Odiseu în regatul său de acasă, din Itaca, după o absență de douăzeci de ani, e cunoscută cel mai bine din Odiseea lui Homer. Se spune că Odiseu şi-a petrecut jumătate din aceşti ani luptând în Războiul Troian şi pe cealaltă rătăcind de colo-colo, pe Marea Egee, încercând să se întoarcă acasă, îndurând greutăți, cucerind sau scăpând de monştri şi culcându-se cu zeițe. Asupra caracterizării „vicleanul Odiseu“ s-au făcut multe comentarii: el este văzut ca mincinos convingător şi ca artist deghizat – un bărbat care trăieşte inteligent, ticluieşte şiretlicuri şi stratageme şi e, uneori, prea deştept ca să-i fie bine. Protectoarea sa divină este Pallas Athena, zeiță care îl admiră pe Odiseu pentru disponibilitatea sa inventivă.

În Odiseea, Penelopa, fiica lui Icarius din Sparta şi verişoara frumoasei Elena din Troia, e înfățişată drept chintesență a soției credincioase, o femeie cunoscută pentru inteligența şi consecvența ei. Pe lângă faptul că plânge şi se roagă ca Odiseu să se întoarcă acasă, ea îi amăgeşte pe numeroşii pretendenți ce roiesc prin palatul său şi îi mănâncă averea, încercând astfel să o forțeze să-l ia pe unul dintre ei de bărbat. Penelopa nu numai că îi duce de nas cu promisiuni false şi țese un giulgiu pe care îl strică noaptea, amânând astfel hotărârea de a se căsători până la terminarea acestuia, ci o bună parte din Odiseea se ocupă de problemele pe care le are cu fiul ei adolescent, Telemah, atât de înclinat să se impună nu numai în fața pețitorilor obraznici şi primejdioşi, ci şi în fața mamei sale. Cartea se sfârşeşte cu măcelărirea pețitorilor de către Odiseu şi Telemah, cu spânzurarea celor douăsprezece slujnice care s-au culcat cu pețitorii şi cu reunirea celor doi soți.

Dar Odiseea lui Homer nu este singura versiune a poveştii. Substanța mitică a fost la origine orală, precum şi locală – mitul se povestea într-un fel într-un anumit loc şi total diferit într-altul. M-am inspirat şi din alte materiale decât Odiseea, mai ales în ceea ce priveşte detaliile descendenței Penelopei, copilăria şi căsătoria ei, precum şi zvonurile scandaloase care circulau despre ea.

Am ales să atribui relatarea faptelor Penelopei şi celor douăsprezece slujnice care au fost spânzurate. Acestea din urmă formează un cor ce incantează sau cântă, axându-se pe două întrebări ce se ridică la orice lectură atentă a Odiseei: ce a condus la spânzurarea slujnicelor şi ce voia Penelopa. Povestea, aşa cum e relatată în Odiseea, nu ține: există prea multe inconsecvențe. Am fost mereu obsedată de slujnicele acelea spânzurate, la fel cum e şi Penelopa în Penelopiada.

O artă inferioară

Acum, c-am murit, ştiu totul. Aşa voiam să se întâmple, dar, ca atâtea alte dorințe de-ale mele, nu s-a împlinit. Știu doar câteva factoide. Inutil să precizez că moartea constituie un preț mult prea mare pentru satisfacerea curiozității.

De când sunt moartă – de când am ajuns în această stare fără oase, fără buze, fără sâni –, am învățat unele lucruri pe care aş fi preferat să nu le ştiu, ca atunci când asculți pe la uşi sau când deschizi scrisorile altora. V-ar plăcea să citiți gândurile? Ia mai reflectați!

Aici toată lumea soseşte cu un sac, precum cele în care se țin vânturile; numai că fiecare dintre sacii aceştia e plin de cuvinte – cuvintele pe care le-ai spus, pe care le-ai auzit, cuvintele care s-au spus despre tine. Unii saci sunt foarte mici, alții, mari; al meu e rezonabil ca mărime, deşi o mulțime dintre cuvintele aflate acolo au legătură cu eminentul meu soț. Cât m-a prostit el pe mine, zic unii. Asta era specialitatea lui, să prostească lumea. A plecat luând totul; altă specialitate de‑a lui: plecările.

Părea totdeauna atât de veridic! Mulți sunt convinşi că versiunea lui asupra desfăşurării evenimentelor este cea adevărată, adică, mai mult sau mai puțin, câteva crime, câteva frumuseți seducătoare, câțiva ciclopi. Până şi eu îl credeam din când în când. Ştiam că era şmecher şi mincinos, numai că nu mi-a trecut prin minte că avea să îşi exerseze trucurile şi minciunile pe pielea mea. Oare nu îi fusesem credincioasă? Oare nu l-am tot aşteptat şi aşteptat, în ciuda tentațiilor – aproape imperioase – de a face altfel? Şi la ce altceva să fi nădăjduit, odată ce versiunea oficială câştiga teren? O legendă constructivă. O bâtă de altoit alte femei. De ce nu puteau ele să fie la fel de pline de tact, la fel de loiale şi de îndurătoare precum fusesem eu? Acela era drumul lor, al cântărețelor, al torcătoarelor. Nu-mi urmați exemplul, îmi vine să vă urlu în urechi; da, da, în ale dumneavoastră! Numai că, atunci când vreau să urlu, parcă sunt o bufniță.

Fără îndoială, aveam nişte bănuieli legate de cât era el de lunecos, de viclean, de şiret şi de – cum să-i zic? – lipsit de scrupule, numai că mă făceam că nu văd nimic. Îmi țineam gura sau, dacă o deschideam, îi cântam în strună. Nu îl contraziceam, nu îi puneam întrebări, nu intram în amănunte. Pe vremea aceea, îmi doream finaluri fericite, iar acestea se obțin cel mai bine dacă te abții să deschizi anumite uşi şi dacă te duci la culcare în timpul scandalurilor.

Dar, după ce evenimentele principale s-au încheiat şi lucrurile au intrat pe un făgaş mai puțin legendar, mi-am dat seama că atâta lume râdea de mine pe la spate – rânjea, făcând glume, mai mult sau mai puțin murdare, la adresa mea – şi că mă transformau într-o legendă sau în mai multe, pe care însă nu mi le doream spuse aşa. Ce poate să facă o femeie când o bârfă scandaloasă străbate lumea? Dacă se apără, pare vinovată. Aşa că am rămas în aşteptare, să se strângă mai multe zvonuri.

Acum, că au mierlit-o cu toții, mi-a venit şi mie rândul să brodez un pic asupra faptelor. Îmi datorez acest lucru. A trebuit să mă autoconving că povestitul este o artă inferioară. Numai babele, cerşetorii vagabonzi, cântăreții orbi, slujnicele şi copiii apelează la ea – persoanele care au timp. Cândva pe oameni i-ar fi pufnit râsul dacă încercam să fac pe aedul – nimic nu e mai ridicol decât un aristocrat bâjbâind printre arte –, dar cui îi mai pasă de opinia publică acum? De opinia oamenilor de aici, de jos: de opinia umbrelor, a ecourilor? Aşa că am să îmi torc propriul fir.

Dificultatea e că nu am gură să vorbesc. Nu mă pot face înțeleasă, cel puțin nu în lumea dumneavoastră, în lumea trupurilor, a limbilor şi a degetelor, şi, în mare parte din timp, nu am ascultători pe celălalt mal al râului. Aceia dintre dumneavoastră care s-ar putea să prindă câte o şoaptă ciudată sau un țipăt mai neobişnuit vor confunda cu uşurință cuvintele mele cu brizele care fac să sune trestiile uscate, cu liliecii în amurg, cu visele urâte.

Dar am făcut totdeauna parte din stirpea celor hotărâți. Răbdătoare, aşa zicea lumea că sunt. Îmi place să duc lucrurile la bun sfârşit.

II

Corul:

Rime de sărit coarda

suntem slujnicele

pe care le-ai ucis

şi le-ai terminat

ne-am legănat în aer,

picioarele-au zvâcnit,

cât de nedrept te-ai arătat

cu zeițe, regine şi târfe,

de colo-colo, te-ai scărpinat

pe unde te-a mâncat

mult mai puțin decât tine

am făcut şi rău

ne-ai judecat

în mâna ta

sulița şi vorba

mereu ți-au stat

sângele ibovnicilor noştri

de pe duşumele şi jilțuri

cu sârg l-am frecat

de pe scări, de pe uşi,

în apă am îngenuncheat,

 iar tu te uitai iritat

la picioarele noastre goale,

spaimele ne-ai sorbit,

cât de nedrept te-ai purtat

şi ți-a făcut plăcere

privindu-ne cum ne prăbuşim

– doar o mână ai ridicat –

ne-am legănat în aer

noi, pe care le-ai ucis,

 noi, pe care le-ai terminat.

Tweet