RECENZIE: Marea Șansă, de Olivia Manning

olivia-manning---marea-sansa---c1,,Marea şansă” scrisă de Olivia Manning este în mod cert una dintre uriaşele surprize editoriale ale acestui început de primăvară. Cartea este formidabilă atât prin conținutul evenimentelor cât şi prin acuratețea şi firescul descrierii lor. Mai mult decât atât, povestea ne priveşte, direct şi personal, ca aparținători ai unui anumit spațiu cultural şi implicit al istoriei sale. Depăşind cadrele unui simplu exercițiu, uimirea devine ea însăşi modul de a fi al lecturii: nu-i nevoie să parcurgi prea multe pagini pentru a trage puternic aer în piept, a lărgi privirea şi a exclama din înaltul peisajului, formidabilul ,,Ce?…Cum?”… pentru că abia dacă ne-am instalat bine când descoperim că ne aflăm într-un Orient Expres şi că directia nu este alta decât…Bucureştiul!

Ei bine, da, Bucureştiul, prin oraşul şi oamenii săi, prin românii şi țara lor aflată în mijlocul unor evenimente istorice majore – acestea alcătuiesc miezul cărții de față, scrisă cu un inconfundabil accent britanic de către autoarea prezentă la fața locului, martoră a vieții micuței capitale europene, în zorii celui de al Doilea Razboi Mondial. Ceea ce este grandios în toată această poveste (adevărată), ceea ce îi conferă strălucire şi, cum se spune adesea – ceea ce contează cu adevărat – este faptul că la finalul întregii aventuri umane şi citadine rămâi cu impresia de frumos al vieții, cu un acut şi fin sentiment de acasă, de regăsire. Prin urmare, ceea ce face Olivia Manning în ,,Marea şansă” nu este o critică obtuză şi nici întreținerea unor prejudecăți ca expresii directe ale vreunui sentiment de superioritate britanic, ci o formă cât se poate de sinceră, spontană şi intimă de redare a unui trecut în spledoarea apusului său: căci într-adevăr, se pare că Istoria apunea frumos în Bucureştiul anilor 1940; cu toate neajunsurile mai mult sau mai puțin ontologice ale țării acesteia, Apusul Europei se vedea într-o lumină caldă din capitala României.

Aşadar, suntem la momentul în care Germania invadează Polonia şi țările scandinave pentru ca mai apoi să se îndrepte către cele de Jos, trecând prin Olanda şi Flandra. Într-o nemuritoare şi ireală noapte de vară bucureşteană, în care oraşul a strălucit shakesperian, s-a aflat totuși că Parisul căzuse. Pentru România cel puțin, asta echivala cu pierderea reperului şi a izvorului de civilizație, iar în Bucureşti efectul imediat fost acela că oamenii, cuprinşi de teama de a se mai întoarce acasă, rămâneau cât mai tărziu posibil la plimbare prin parcuri. Teama şi angoasa s-a răspândit rapid şi în sufletele străinilor din capitală, angajați ai guvernelor occidentale sau ataşați ai presei internaționale. Ceea ce avea toate şansele să fie ,,o glumă de război, un război în-glumă, o petardă udă, un război în care nu mai credea nimeni” – devenise acum coşmarul pe care zorii niciunei dimineți din lume nu-l mai puteau alunga.

Suntem, prin urmare, în Bucureştiul care-şi aşteaptă inevitabilul; acolo, la acea margine vizibilă şi carnală a Europei de unde începe să se simtă parfumul Orientului; o societate în care ierarhia descrie un peisaj abrupt, prăpăstios, contradictoriu şi şocant: burghezie (cosmopolită) care se perindă ostentativ pe Calea Victoriei, afişând modă pariziană, accesorii de lux şi maşini scumpe – o burghezie mândră, foarte mândră de a-şi fi depăşit (recent) origininea țărănească; o clasă de mijloc care deşi vorbeşte germana, întreține obiceiuri orientale (mănâncă rahat turcesc, bea cafea turcească şi fumează țigări turceşti), îşi bate servitorii şi îi obligă să doarmă pe jos, în bucătărie; aceeaşi clasă de mijloc care nu are nicio ezitare în a-şi închiria străinilor propriile apartamente pline de gândaci; birjari care îşi tratează cu sadism, la marginea sălbăticiei, propriile animale de pe urma cărora îşi câştigă existența; şi țăranii, țăranii de curând ajunşi la Bucureşti, din disperare. Imaginea lor e cea care atinge şi impresionează cel mai puternic dintre toate realitățile țării: în permanență înfometați şi cu capul plecat, speriați, bântuind străzile noaptea şi dormind pe jos, în pragurile caselor sau sub tarabele negustorilor ambulanți, acolo unde şi mureau, de frig, de foame sau de pelagră, ei deveneau astfel victimele unei țări prea mândre pentru a-i recunoaşte şi a-i educa. Priveau de la distanță cum se frigea carnea pe grătarele bucătarilor, aşteptând umili semnul acela că e gata, că se pot apropia, pe rând, să-şi ia bucata de carne (pentru care plăteau câțiva bănuți), fiecare mâncând-o apoi într-un colț, în umbră, ferindu-se cumva de celălalt. Cât despre cerşetori, aceştia par a fi un dat natural al capitalei: formau un adevărat purgatoriu pentru străini în jurul hotelurilor şi al marilor artere, etalându-şi infirmitățile supurânde, unele înăscute, altele dobândite prin tradiție (mutilați din copilărie de propriii părinți, ei înşişi cerşetori).

Peste toată această lume autohtonă, pestriță şi zgomotoasă, se desfăşoară privirea membrilor Legațiilor şi Birourilor de Propagandă occidentale, indulgența acestora (românii pot fi oricum, pot avea orice defect, dar nu sunt lipsiți de ospitalitate), rivalitatea lor (la Bucureşti, germanii şi britanicii se ştiau din vedere doar) sau prejudecătile proprii (pe frunțile românilor se poate citi cuvântul filogerman; prea leneşi să-şi conducă țara, românii îi lasă pe alții, pe evrei şi pe germani, să o facă în locul lor; plini de snobism, încercând în permanență să-şi ascundă originile țăraneşti). Acesta este Bucureştiul Oliviei Manning, un loc în care regele sfârşeşte prin a-i elibera pe asasinii primului-ministru Pătrăşcanu (ucis în Piața de păsări), negând existența oricărei Gărzi de Fier şi dând asigurări radiofonice că țara e pregătită şi capabilă oricând să înfrunte pericolul, că a învățat din lecția Poloniei, țară a cărei cale nu o va urma niciodată. Este o bucurie cartea aceasta cu atât mai mult cu cât asistăm la desfășurarea uneia dintre cele mai mari puteri ale literaturii, și anume aceea de a face ca trecutul să capete o proximitate atât de vie încât distanța istorică să se evapore, ca termenul de „contemporaneitate” să depășească cadrele unei simple vieți.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.